pdw 18

un poem de Florina Zaharia, pentru că tocmai am citit un interviu cu ea pe agenţia de carte. şi pt. că, straniu (dacă nu cumva rău de tot :D), mă regăsesc şi eu în el. desigur, cu inversarea puţin a personajelor. 🙂 şi cu menţiunea că era mai demult. acum şi eu, şi ea ne-am făcut oameni mai mari. (şi redau, fie, încă un poem, tocmai de aceea)

rochia

aşa a început rochia mea într-o duminică dimineaţă
scâncetul meu trecut în scâncetul lui s-a lungit până a atins pleoapele unei fetiţe care se juca în parc. toţi copiii veneau să-i vadă rochia care plânge.
acum aceasta e rochia cu care mă privesc în oglindă
aceasta e rochia în care aştept minute lungi lipită de tine să adorm într-un poem şi să visez că pielea ta intră în mine muşcată şi o doare
aceasta e rochia cu care am umezit o cameră întreagă
apoi am încuiat uşa şi am plecat

m-am făcut mare (m-am lungit înafara mea până am izbit luna)

am crescut nu mă mai ustură inima. rochia asta nu îşi mai aminteşte cine sunt pentru că la douăzecişidoi de ani rochiile îmi intrau în piele şi îmi provocau fuga. recunosc dimineaţa care se sfârşeşte pe mine dintr-o mie. cafeaua făcută din umbra ta şi mirosul clepsidrei sfărâmate în cămăşile tale. mă-ntrebai de ce tac. păi ca să nu-mi deranjez aripile care creşteau creşteau şi mă legam cu ele deasupra prăpastiei.
am crescut. degetele nu mai încap în scris dar nu-mi pasă pentru că în aceeaşi zi vine primăvara.
m-am făcut mare m-am tăvălit prin anii mei când el îmi gusta fotografia şi-i plăceaaaaaaa la nebunie carnea legată de mine cu sfoară. nici ochii nu se mai ştiu pentru că mi-am înfipt drumul până la tine între ei.
dacă vă spun c-am crescut îmi ies bătăile inimii din oglindă şi oglinda vrea să zboare.
am crescut sunt sigură pentru că într-o zi mi-am surprins mâinile sărutându-se şi te-am atins cu ele aşa.