Orgosolo și Gavoi

– ești austriac?!
– nuuuu
– ce ești?
– român; și un pic sassarez.
– își ofer un mirto!

… după aceea squadra azzurra a câștigat.

De dimineață, am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”. Proprietara casei, o femeie liberă, niciodată căsătorită, a trăit 30 de ani la Roma, după care s-a întors în Sardinia, unde sunt și cele șase surori ale ei și doi frați. Mi-a făcut o cafea și turul casei.

– De unde vii?!
– Din Gavoi.
– Ai greșit! Se pleacă de la cele circa 400 de desene colorate (murales) din Orgosolo, apoi se trece pe la muntele San Giovanni și pe la lacuri și abia la sfârsit se vizitează Gavoi!…

Până prin anii ‘80 încă se practica ”banditismul pentru răscumpărare”, dar de atunci au trecut, totuși, destui ani. Așa că mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima Sardiniei sunt foarte frumoase, dar nu câștigă miss Italia din cauza înălțimii. Apoi mi-a spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test.

Orgosolo e printre foarte puținele locuri în care toată lumea vorbește în sardă și în dialectul local. Deși construcția frazei, mai des decat în cazul limbii italiene, e similară celei din limba română, nu reușesc să pricep nimic, așa că atunci când nu mi s-au adresat direct, n-am înțeles mare lucru din discuția din noaptea aceasta și nici n-aș putea să spun mâine cum se pronunță Orgosolo sau Nuoro (cu toate că limba sardă e mai aspră, „ca româna”, în niciun caz „ca italiana de la Milano sau din Toscana”). Cineva de la terasă a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Finochetto di Orgosolo, cât și Liquore allo Zafferano, din părțile locului (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final a achitat nota de plată.

Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care, alături de Marco, m-au condus la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale orașului.

Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.

Trupurile…

A, iată! A apărut cartea care de 10 ani mi-a tot dat târcoale. Până la urmă, a ajuns la unul dintre cei mai buni editori din țară, un om într-o specială relație cu poezia, care mi-a și făcut surpriza s-o publice.

De pe Agenția de carte:

La editura Limes a apărut volumul ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, de Daniel D. Marin.

„Daniel e un maestru al narațiunii false în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului, iar acesta primește conotații cu totul și cu totul frisonante. Evident că e o tehnică bine articulată de a masca neliniști, spaime și angoase abisale”
(Mircea Petean)

Daniel D. Marin a mai publicat patru volume de poezie (Oră de vârf, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; Așa cum a fost, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; Poeme cu ochelari, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015) și un mic jurnal sardo-american (Din România sunt doar eu, 2018). Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. De câțiva ani, trăiește în Sardinia.

poezie română în Australia

Aflu absolut întâmplător de o antologie apărută anul trecut, în Australia, și din care am tot citit în acest weekend. Se numește ”Romanian Poetry. From its Origins to the Present”. Îmi păstrez și eu aici, repede, două poeme. Unul al unei poete din Republica Moldova pe care o cunoscusem la București, înainte să plece / să se mute, parcă, în America. Celălalt, al unui prieten cu care, tot la București, prin multe locuri am fost, dar care, din păcate, nu mai locuiește în niciun oraș. Îl revăd, totuși, acum, cu un poem scris „aproape sub ochii mei” cu peste un deceniu în urmă și ajuns, între timp, iată, în Australia…

domnul R. somnambul

alături de Crina Popescu 🙂

„nouăzecist” de plăcere

Florentin Sorescu abordează 3 voci poetice diferite care interferează. Una este, decisivă, a lui Cristi Popescu. Amaretto (ed. Brumar, 2020) este o autobiografie poetică unitară care alunecă uneori în prozaic și sentimentalism temperat, e ludică, (din perspectivă) infantilă. Ajunge la cititor într-un fel, paradoxal, tragic. Râzi și plângi în același timp.

fragment din ”Trezește‑te, Lazăre!”

Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deși se află în aceeași clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când adoarme. Copiii ajung acolo duşi în braţe. Oamenii mari sunt puşi pe nişte măsuţe cu roţi asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea, ei sunt triști şi nu vor să ajungă în rai.

Doamna Mariana ne‑a spus că acolo sunt o grămadă de jucării, dar nu ne dau voie şi nouă să intrăm pentru că este foarte frig şi răcim. Pentru cei adormiți e altă socoteală. Ei nu simt frigul şi nici nu strănută, ci doar visează.

Cei care ajung în rai sunt fericiţi, chiar şi oamenii mari, cu toate că la început nu‑şi dau seama de acest lucru.

Majoritatea celor care se duc în rai trec mai întâi prin blocul operator, unde sunt orbiţi de nişte lumini puternice. Acolo li se face o injecție ca să nu îi doară atunci când sunt cusuţi. După ce li se face injecția adorm şi visează tot feluri de lucruri.

Şi Pinocchio a fost dus în blocul operator, dar asta o ştim numai noi, cei din spital. Copiii care n‑au fost niciodată internaţi n‑ar putea să înțeleagă. Lui Pinocchio nu i‑au ieșit bine cusăturile şi de‑aia s‑a spus că a fost cioplit din bucăți din lemn. De câte ori nu le iese ceva, oamenii mari inventează poveşti. De fapt lui Pinocchio i‑au greşit nasul şi, ca să se justifice, au născocit faza cu crescutul lui din cauza minciunilor. Dacă ar fi adevărat, toţi doctorii de‑aici ar avea nasurile mari.

Poem naiv

În fiecare zi la orele 16 mă așezam în fața ferestrei
n‑am să înțeleg niciodată de unde atâta precizie
pe‑atunci ceasurile mi se păreau de neînțeles
ca și trecerea timpului
singurul instrument de măsură erau bătăile inimii,
m‑așezam în fața ferestrei și așteptam să vină
de la serviciu
strada mi se părea un animăluț adormit în culcuș, nu știu de unde imaginea asta, poate
pentru faptul că orice pui care își așteaptă mama
vede în spațiul din jurul lui o căsuță,
o așteptam să vină și să îmi facă cu mâna,
atunci inima creștea în mine atât de mult
încât simțeam că pot să o ţin în căuşul palmelor,
inima pe‑atunci avea un contur,
tot ce vedeam părea viu, pipăibil cu mâna,
chiar și zânele alergau cu tălpile ude

din Discuția secretă

… după vreo cinci-șase ani de Discuția secretă și vreo doi-trei de când am aflat eu de ea, s-a întâmplat să sustrag, azi, și un text din ea. de Iulian Leonard citisem deja o carte de autor (bună), dar mai jos textul care atât de timid a ajuns în cele din urmă la mine:

nu aplaud la aterizare

vin de la un meci, am mers şi io la un prieten. ies la 00:00 fix din bloc şi m-opreşte echipaju` de poliţie. îmi cer din maşină să mă legitimez. le dau buletinu’, îi întreb pentru ce şi ce-i intere pe ei cu ce m-ocup şi de unde vin. vin şi io de la un meci, swansea-liverpool 1 la 0, ultimii clasaţi. care control de rutină? îs suspect, am sărit vreun gard, am călcat strâmb pe trotuar sau vrei să te asiguri că dacă nimeresc într-un rahat îmi iei și norocu` ăsta?

(Iulian Leonard, în Discuția secretă de acum un an, circa)

noi, emigranţii

Dan Gulea a scris despre emigranții fericiți, ai lui Bogdan Suceavă, dar și despre cei incerți (încă în călătorie), ai mei:

De-a lungul Europei, de-a latul Americii, revista Apostrof, nr. 2 (345), 2019 – citeşte ARTICOLUL aici!

jurnal & jurnal

Dacă prin mai-iunie, apărea ”din România sunt doar eu”, un jurnal din fața ochilor mei, deja în noiembrie Ofelia Prodan răspundea prin ”voci cu defect special”, un jurnal din spatele ochilor ei (deci din mintea ei).

La lansarea vocilor… – un fel de petrecere în care ”fostul” (jurnalul meu) era înlocuit cu ”actualul” (jurnalul Ofeliei) – mi-am trimis și eu câteva personaje de forță din carte să facă ceva, să împiedice deznodământul crud sau măcar să-și privească până la capăt soarta în față: să se uite, cu capul sus, ce noi personaje le iau locul!

Nu mai târziu de luna aceasta, aflu de un nou jurnal, dintre Doria Șișu Ploeșteanu și Ștefan Doru Dăncuș, care duc dialogul între filele aceleiași cărți (”jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză”).

În lipsa soluției subversive (care, deci, să readucă în prim-plan propriul jurnal), îmi aleg două fragmente-răspuns de Ofelia (mie) și Doria (lui Dăncuș), de care mă bucur și la figurat (pentru că au scris astfel de chestii), și la propriu (pentru că am și norocul să le fiu prieten).

Din România se pleacă mereu cu supărare. În țară au rămas esențele tari. De plecat au plecat cei cu suflete sensibile. Aud multe povești și multe definiții se dau pe seama ăstora plecați, dar iată că și eu sunt venită în Irlanda noaptea. Am învățat să fumez afară, am învățat să zâmbesc la oameni, am învățat dracului să spun vă rog, mulțumesc și iertați, am învățat să nu fiu îngâmfată, fudulă, izmenită, falsă, vulgară, am învățat să fiu, așa cum nu prea mulți știu, simplă. Parcă vorbesc la fel ca Paler. Oare pe el ce l-a determinat să vorbească așa? O fi ajuns și el undeva plecat de altundeva, noaptea, pe frig, apoi o fi fumat afară? S-o fi întrebat și el ce și cum așa cum ne întrebăm noi acum? Nu-i greu să pleci. Nu-i greu nici să te orientezi cu fața spre înainte, e mai greu să pierzi năravul de-a te uita în spate. Apoi e iară greu să vezi că nu mai cazi cum erai obișnuit să cazi. Prin străini, străinii te ajută. Și vulpile-s prietenoase. Chiar și-așa, nu-i fain să tremuri cu țigara-n gură? Nu-i ăsta cel mai poetic moment? Nu-i greu.

(din jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză, ed. Singur, 2018)

Madam Merkel adoarme satisfăcută într-o seară, dar are un coșmar cu ea violată în centrul Berlinului, ziua în amiaza mare, de un grup de imigranți fundamentaliști sirieni. se trezește tremurând asudată și formează numărul de telefon al lui Renzi. Renzi adormise și el mai mult decât satisfăcut, dar și el are un coșmar cu un poet român imigrant, pe nume d.d. marin, care devenise în scurt timp un politician atât de abil și machiavelic încât era cât pe ce să-i ia locul de prim-ministru, dacă nu se trezea tremurând asudat și nu forma imediat numărul lui madam Merkel. telefonul lui Renzi suna ocupat, telefonul lui madam Merkel suna ocupat. amândoi se gândiră simultan că aici nu poate fi decât mâna machiavelicului politician d.d.marin care, de fapt, în acest moment dormea dus în camera lui de cămin din orășelul Sassari și visa poeme elaborate sub forma unor strategii politice pe termen lung de redresare economică a Sardiniei, devenită printr-un miracol aparent inexplicabil stat independent.

(din voci cu defect special. Jurnal de facebook, ed. Paralela 45, 2018)

poete din Diaspora

Le-am întâlnit, recent, la Torino, iar odată revenit pe insula mea am continuat să le cunosc, citindu-le cărțile. În poemul de weekend, de Florentina Niță îmi păstrez o mică ”axiomă” a spațiilor de afinitate, precum și relativitatea (nu mă așteptam nici eu la o astfel de complementaritate în Sonete și fum, ed. Timpul, 2014), iar de Crina Popescu am ales poemul de la pagina 13 (din Sângele cuvântului, editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2015), pentru că atunci când ne-am întâlnit mi-a spus că ne cunoaștem deja, iar poemul ei mi-a adus aminte de un altul, pe care mi l-a citit, când eram mic, Emil Manu, de care nu prea mai amintește nimeni după ce a plecat, așa cum nici de poeții care au plecat în Diaspora nu prea mai amintește nimeni la București. Însă, dacă ea m-a contrazis la Torino, legat de jurnalul meu, cu atât mai mult o contrazic eu, de la Sassari, legat de poezia ei: nu e noapte și nu e nici frig, pentru că sunt mulți oameni în sufletul ei!

între Milano și Sassari e Torino

9-10 noiembrie

Între Milano – cu Mirela Dumi, care îmi va da subiect de teză, și Denisa și Mihaela, care mi-au dat subiect de roman – și Sassari nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino, unde erau deja câțiva scriitori din România și Republica Moldova.

Împreună cu Iuliana Cimpoeșu, enumerăm joburile pe care le au românii pe care am apucat să îi întâlnim în Italia, îmi amintesc imediat de Georgeta Sebie, din Olbia, Maria Pop (traducătoare în italiană la Torino, profesoară de limba engleză în orășelul marmurei, Carrara, și, de câteva luni, dacă nu mă înșel, directoare ICR la Madrid), Miruna Căjvăneanu și Anca A. Mihai (jurnaliste), Cătălina Curceanu (fizician şi cercetător remarcabil care, în timpul liber, se ocupă și de popularizarea științei), Mihai Bursuc (fotograf), Kristina Cepraga (actriță), Teodora Madasa (ea are, practic, jobul pe care mi-l doresc eu, după ce a lucrat și la câteva ediții ProCult Film Festival, la Roma…), adaug imediat avocat. Cabinetul Iulianei este unul de avocatură.

La cabinetul Iulianei am ajuns ca să-mi las bagajul în pauza ei de prânz, după ce Manuela Nicora mă luase chiar de la autogară, ca să ne plimbăm, prin ploaie, prin oraș, iar cu Naty urma să mă văd peste doar două ore. Dar cele două ore au trecut imediat, așa că, după ce am urcat bagajul la primul etaj și am coborât cu ele la cafeneaua de la intrare, am urcat la primul etaj să îmi iau bagajul, fără să ne mai plimbăm prin oraș.

M-am împrietenit cu Ema și, apoi, cu micuța Eleonora, deși Eli nu prea vorbește cu mine, în schimb e foarte bucuroasă că o leg la ghetuțe și accept spontan joculețul cu două cordoane de plastic care sigur au și un nume. Unul este al Emei.

După ce eu am spus, sec-destins, că fragmentele de jurnal nu sunt despre călătorie, deși m-am dus pe un alt continent, și nici despre România, decât prin absență, și nici măcar despre cele peste 350 de persoane (”personaje”, mă corectase deja) despre care am scris, Crina a spus, inocent-mistic-intens, că ”dacă Daniel din Noul Testament e un tălmăcitor de vise, Daniel de aici e un tălmăcitor al realității” și a spus ”notează” și-am notat, însă, dincolo de asta, Crina m-a lăsat în largul meu, de nu cumva, delicat, m-a împins.

Despre starea de libertate dincolo de prejudecăți, cu Ramona Chicuș, care a făcut, cu entuziasm, totul altfel decât ”românește”, locuind chiar și în nordul Africii, o perioadă, ca să deprindă, acasă la ele, aromele pe care ea le transmite mai departe, prin mâncare, celor care trec prin bucătăria ei din Torino.

Vin brulè cu Olimpia Danci, pe via Roma, până la piazza San Carlo, unde am degustat și cremă de ciocolată și fistic, sub umbrelă.

”La Serenissima”, cu Andrei Paiu, la Consulat, unde Nicolae Dabija ne arată cum cititorii identifică literatura cu viața și îl întreabă despre ce mai fac personajele din cărțile lui, ba chiar îi cer numerele lor de telefon. Ale lor e ok! Mie îmi plac mesele rotunde unde niciun cititor nu mă vede și eu îi văd pe toți, adică mesele rotunde cu un colț. A doua zi, la biblioteca Grigore Vieru, pățesc și eu ceea ce-au pățit personajele mele de jurnal: Crina mă privește, nu îmi cere numărul niciunuia dintre ele, în schimb vorbește despre mine, ca și cum știe totul; dacă știe?! Nicolae Dabija îmi spune că se regăsește pe sine în fragmentele mele de jurnal, dar și pe Crina, și pe mine, atât cât am apucat să ne cunoaștem, apoi îmi arată, pe furiș, un caiet în care a scris, live, mici fragmente de jurnal. Respir ușurat: nu sunt singurul!!

PS: foto de la Constantin Niță:

 

din România sunt doar eu… la Torino

Sigur, mă ştiţi. Nu am scris nimic patriotic, nici măcar nu l-am cunoscut pe Grigore Vieru, totuși am fost invitat la Maratonul cultural al bibliotecii cu același nume și, urmând oricum a fi între Milano și Genova (pentru nava înapoi spre Sardegna), nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino. Așa că îi voi cunoaște pe românii care scriu în / din Italia, în aceeași zi vom lansa și micul jurnal.

Torino, 10 noiembrie, 10:30 – 18:30
Biblioteca românească Grigore Vieru, via Reiss Romoli, 45

Cine vine, să nu ezite să mă bage și pe mine în seamă, n-aș vrea să rămân din România sunt doar eu în Italia!…

Grațiela Benga despre jurnal

Distanțe

Grațiela Benga
revista Orizont, octombrie 2018

În 1808, când Gheorghe Asachi a plecat la Roma pentru a-şi completa studiile, nu avea cum să ştie că, peste două secole, în mentalul colectiv românesc se va fi conturat clivajul dintre cei care au rămas şi cei care au plecat. Mi-am amintit de însemnările lui Asachi (care nu puneau problema rămânerii) tocmai pentru că diferenţa de paradigmă faţă de jurnalul unui călător de-acum este izbitor contrastantă.

La studii a plecat, în urmă cu câţiva ani, un poet. Ca atâţia alţi tineri scriitori, de altfel. Însă voiajul lui Daniel D. Marin se prelungeşte dincolo de perimetrul universitar din Sassari, Sardinia. Laconice, notele celor 36 de zile ale călătoriei în America se mulţumesc să distingă geometrii, să deruleze imagini şi să înregistreze, simptomatic, reacţii. Să schiţeze, din câteva tuşe nealterate, opţiuni – arhitecturale, intelectuale, estetice. Sau chiar antropologice. Să fixeze liniile mari ale contradicţiilor ori ale zonei de dialog dintre Vechea şi Noua Lume.

De cele mai multe ori, cu un aer rezervat. Mai rar, cu un umor vag: „simpatic oraş”, San Francisco are „zgârie-nori serioşi, străzi înclinate, aglomeraţie ca în Europa, în centru”, iar Los Angeles „este cel mai mare sat pe care l-am vizitat vreodată.” Marcat de spiritul unui spaţiu în care contextul autoreflexiv abia mai dă semne de viaţă, Daniel D. Marin recurge la realismul fluctuaţiei şi vulnerabilităţii pentru a încerca să reaşeze urzeala zdrenţuită a lumii. Şi, mai ales, să se reconstruiască.

Reconstrucţia individuală se produce însă pe o insulă în care diversitatea profilurilor identitare nu exclude percepţiile teratologice. Fundamentale, oscilând între (ne)justificate distanţări şi modelări ale apropierii, legăturile cu ceilalţi se resemantizează: „trăiesc fiecare moment, dar îl trăiesc prin ceilalţi. Eu nu mă exteriorizez nici când mă simt bine. […] Şi atunci toţi cred că, de fapt, nu mă simt bine. […] Bun! Chiar şi în miezul nopţii, eu trebuie să ies din noapte, să mă uit la ea de aproape, apoi din depărtare. Să iau distanţă.” Pe ţesătura intersubiectivităţii firave care străbate din România sunt doar eu (Paralela 45, 2018) se reliefează, mai mult ca orice, etica autenticității subiectului – cu prezentul lui insular, dar şi cu memoria/ fantasmele unor locuri sau identităţi reverberante.

Însemnările lui Daniel D. Marin nu oglindesc autocentrismul cartezian şi nici nu trimit spre textul schizoid postmodernist. Cu pagini a căror gravitate e mascată de concizia enunţiativă (ca la creionarea unor familii destrămate din pricina emigraţiei), reflectă, în schimb, orientarea senină pe terenul re-venirii: „M-am oprit să mă uit unde locuiesc în acest moment. Astăzi.” Formă de vieţuire (inter)subiectivă, scrisul micşorează chiar şi distanţa dintre cel plecat şi cel rămas.

(Grațiela Benga, revista Orizont, octombrie 2018, pag. 14)

 

pdw 43

Am citit prima carte de Liviu Ofileanu în 2003, după ce ne-am lansat la Ipotești cărțile de debut (de nu cumva doar în 2012 ne-am văzut la Ipotești, dar am reținut și i-am citit cartea de îndată ce a apărut). Cum nu aveam blog pe atunci, am adus lectura cărților lui la zi înainte să aduc și aici unul dintre poemele care îmi vor spune ceva despre Liviu și de acum înainte!

moto:
„Cineva ar trebui să vorbească mult
despre cele trei colţuri ale realităţii – ceea ce s-a văzut,
ceea ce s-a crezut că s-a văzut şi ceea ce s-a crezut că
trebuia văzut – şi să se uite.”

(Cele trei colţuri ale realităţii, Marvin Bell)

ceea ce s-a crezut că trebuia văzut

desigur, trebuia să se vadă scena cu bulină roșie
unde negrii o fac pe blondă în doggy style
și lupu se smulge din lanț.
cât de ignorant aș fi să dorm într-un vagon întors,
să-mi placă totul, să nu devastez nimic
ori să nu mă uit pe ferestruica de la toaletă
unde se giugiulesc motanii?

Eu-s ăla care trage semnalu’ și se-ascunde-n primu’ vagon.
trenu’ ăsta gonește fără frâne spre glina
și unii sar din mers,
alții nu știu că e capătul liniei
dar se împing din reflex să fie tot altu’ la rând.

când am desenat vagonul
am conceput un benghi de prăsilă,
o găurică pe unde să mă-ntorc.
cu ochii pe tavan verific densitatea imaginii,
o jupuiesc și-o spăl de sânge, apoi mă îmbrac în Ea.
cea mai bună vopsea n-acoperă vocile
unde nici viespea nu-și face cuib.

mă gândesc un pic amărât că aș fi putut să mă salvez.
trebuia doar să vorbesc la teve,
să scriu peste patruzeci de volume groase,
să fi fost un poet-publicist, romancier și om politic,
gata să intru-n ghinisbuc cel mai prolific grafoman,
cu subvenții și recenzii apărute înaintea cărților mele.
așa, stau în lotus peste reviste și curente – unicul shiva.

(din plăcuța Ouija, capitolul muzică vieneză în vagonul-de-dormit, Brumar, 2015)

oamenii din capul meu

Nu îmi dau seama cine a scăpat de acest jurnal, poate fac o listă. Dar am numărat 415 oameni care, cu sau fără voia lor (evident: fără!), n-au scăpat! Am scăpat eu! Cu alte cuvinte, în loc să scriu despre mine, am scris despre ei!

Bref:
415 oameni, plus / minus 3%. Circa 415 oameni, fără voia lor, în jurnalul meu. Nu-i jurnal. Este vânătoare! :))

………………..

din România sunt doar eu, jurnal, ed. Paralela 45, 2018

………………..

”Se întâmplă des ca notaţiile de călătorie ale scriitorilor să fie hiperintelectualiste şi puţin snoabe. Daniel D. Marin scrie jurnal cam cum l-ar scrie Holden Caulfield, flegmatic şi constatativ, dar capabil să surprindă golul căscat brusc (adesea periculos) în asfaltul banalului. Fuga sa pe o insulă nu este nici ea obişnuită: scriitorul nu e niciodată singur, o viermuială umană pestriţă îl asumă şi îl mişcă, iar el trăieşte fiecare clipă a aventurii de două ori: o dată în afară, prin ceilalţi, care îl găsesc nonparticipativ, şi o dată în interior, prin scrisul instantaneu al lui aici şi acum.”

(Mihaela Ursa)

”Am citit excelentul jurnal american al lui Daniel D. Marin cu emoție și invidie, pentru că n-am fost, pentru că mi-aș dori. America văzută în 36 de zile e prezentată prin ochii unui egal care, deși ar putea fi impresionat, nu-și pierde concizia. Los Angeles-ul este cel mai mare sat vizitat, San Francisco – un oraș simpatic, iar New York, analizat și din cartiere, și de la înălțime, nu primește notă de trecere. Singurul lucru care amintește de casă este discuția cu un etiopian, angajat al aeroportului din Dallas, care știe totul despre Hagi. Jurnalul italian schimbă o insulă cu alta, numai că de data asta ceea ce părea să fie o călătorie devine o destinație, iar cețurile, geometria, asfaltul se transformă în oameni. Efectul Sardiniei este unul vital pentru călătorul-autor – acela de a-l face să fie tot mai mult el însuși, mai ales atunci când e prins în anxietatea depărtării.”

(Lavinia Bălulescu)

”Însemnările de călătorie ale lui Daniel De Marin mi-au adus sub ochi un om avid de geografii, catalogate după tipuri de oameni, un fel de misionar plecat în lume ca să-şi împărtăşească fiinţa sa de carne, fără să-şi poată ascunde însă orgoliul de om care scrie şi care este exclusiv şi definitiv interesat de scriitori.”

(Doina Ruşti)

 

 

pdw 42

Două poeme din Blister, prima carte pe care am citit-o după ce am revenit (a câta oară?!) la Sassari. Ce credeați, că pe insula mea nu bate niciodată la ușă poștașul sau că nu e în stare să dea de mine pe plajă?!

 

Filip,

mi-ai spus:
aici pe
hartă e
o muscă
strivită de
pe vremea
când făceam
naveta. Dacă

ai o
mână plină
de chiştoace,
aruncă la
gunoi mâna
plină de
chiştoace! am
mers mai

departe cu
trenul, repetam
jocul copiilor
fugari. cu
rucsacul în
spinare şi
atât. pusta
maghiară îmbrăcase

o sumă
de fuste
mini roşii
cu poalele
întoarse
spre cer.

la fix
am ţâşnit

din tren.
puteai crede
că suntem
rachete în
spaţiu. peste
graniţă tot
mai dese
gesturi şi
inexacte înlocuiau
neputinţa mea
de a
vorbi pe
limba ta.
ţi-ai aprins
o ţigară.
tata a

stat la
sanatoriu din
asta. tu
nu o
să ai
tbc şi
nu o
să stai

la sanatoriu
din asta.
căldură de mai.
vânt ioc.
mergeam la
pas ca
elevii de
clasa 1

Filip a
vrut să
ascult bănuţii
zornăind în
buzunarele lui,
să nu
mă trezesc
din călătorie.

să ascult
şi
să nu
mă mai
trezesc.

 

aveai un dulap ca ăsta

de la cămin. când ai deschis
uşa dulapului claia de
eşarfe s-a prăvălit peste tine
şi păreai disperat că nu

mai aveai unde să-ţi pui hainele.
îl rugasei pe frate-tău
să-ţi mai facă un raft şi nimic.
atunci ţi-am cerut o

cutie de pantofi goală şi aţă.
n-am apucat să rulez
decât o eşarfă, am legat
ruloul, l-am aşezat în

cutie. trebuia să mâncăm şi mama
ta era în stare să ne
aducă orice. şi uite cum într-un
vis am crezut că asta

era familia mea din care nu lipsea
decât tatăl tău din care
nu lipsea decât tatăl meu. aş fi vrut
să-ţi zic: ştii ce, eu m-aş

putea lipsi de ăştia doi. ne uitam la un
film românesc şi râdeam
cu toţii în timp ce mâncam. din alt
vis e că erai la mine şi am

încuiat uşa camerei. m-am trezit
azi după-amiza la 17:00

(din Blister, Gabriela Feceoru, Cartea românească, 2017)