O carte cu mici traduceri din italiană în română care mi-au luat… 7 ani, cât durase, înainte, și primul meu (și ultimul, până acum) job. Traducerile din română în italiană au durat mult mai puțin, fiind făcute de profesioniști (Mauro Barindi, Barbara Pavetto, Anita Bernacchia și Giovanni Magliocco).
Mai jos cele câteva cuvinte de pe copertă și prefața scrisă de Emanuela Ilie. Și, desigur, coperta antologiei 🙂
Un sextet italian și un quartet românesc, ambele afirmate la răscrucea mileniilor, sînt armonizate de Daniel D. Marin într-un concert al feminității anti-feminine, care a schimbat paradigma limbajului de mătase cu aceea a limbajului de șmirghel. Confesiuni agresive, venite dintr-un fond de exasperări, vorbesc despre o rană persuasivă, decantată în modulații pregnant personalizate. Româncele îmi par mai sarcastice, mai predispuse la denunțul lumii și la caricarea sentimentelor, în vreme ce italiencele sînt mai deschise spre nostalgie și chiar (unele) spre reverie. Prin poeziile lor încă mai adie dragostea, pe cînd în cele ale româncelor aceasta a devenit pur resentiment. In breve, o antologie relevantă.
(Al. Cistelecan)
În BorderLine 2000, ieșirea, problematică, e în progresivitate și neliniște, și cînd „atacă” îndepărtări fizice, geografice, și cînd stări interne sau prejudecăți. Mai mult decît un dialog între autoare, și avem aici personalități care au debutat editorial înainte și după anul 2000 în două țări diferite, e un dialog între stările care le compun.
Nu am lăsat – special – niciun semn de „demarcaţie” între autoarele născute – nu neapărat și rămase – într-una dintre cele două țări, le-am inclus în antologie strict în ordinea debutului editorial. Deși din tradiții poetice diferite, au texte care vin, parcă, unele în completarea celorlalte, o întreagă suită, consistentă, a recalibrării comunului și (im)posibilităților de comunicare. Este foarte multă realitate în poezia acestor autoare, chiar și atunci cînd pare „doar poezie”, sau mai ales atunci. O poezie care nu doar se pliază, hiperintens și autentic, pe istoria celorlalți, dar devine sursă. Asta și datorită unei empatii particulare (care adesea seamănă a denunț sau avertisment), dar mai ales tensiunii interiorizării / internalizării faptului cotidian. Astfel, fragilitatea devine forță, iar sensibilitatea atracție, punct de reper. Nu mai putem vorbi, prin urmare, de o poezie la feminin, încă o dată, ci de o poezie de astăzi.
(Daniel D. Marin)
Prefaţă
Emanuela Ilie
Cum, (încă) o antologie de poezie feminină/ feministă? se vor întreba, de bună seamă, mimînd blazarea culturală ori dezgustul ideologic, reprezentanții – cu mult mai numeroși decît s-ar crede la o primă vedere – ai partidei feministofobe, bine pitite în spatele unor scuturi de falsă protecție estetico-naţionalistă. Nicio insignă de pretinsă noblețe și nicio flamură înălţată în numele unor principii estetizante nu poate însă justifica atacul cu totul injust și în consecinţă ignobil pe care îl lansează, la rigoare și de regulă în grup, deci bine orchestrat, asupra reprezentantelor așa-numitului sex slab ce îndrăznesc să se angajeze (socio-profesional, politic ori cultural) printr-o atitudine de o fermitate suspectă și un limbaj tare, considerat de o lungă tradiție patriarhală drept apanajul exclusiv al bărbaţilor.
E adevărat că, în ultimele două decenii, în spaţiul românesc cel puţin, s-au înmulţit nu numai dezbaterile publicistice și anchetele „la temă” (interesate, bunăoară, de scrierea, receptarea critică și reflectarea literaturii feminine în canonul de uz didactic), ci și apariţiile editoriale cu totul îmbucurătoare, precum substanțialele studii despre literatura feminină (precum, spre exemplu, cele semnate de Elena Zaharia-Filipaș, Simona Sora, Liana Cozea, Bianca Burţa-Cernat, Adela Dinu sau Daniela Moldoveanu) și antologiile de proză confesivă preocupate, explicit, de analiza unor prejudecăţi/ preconcepţii de reprezentare (Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor, coord. Lia Faur și Şerban Axinte) sau construite în jurul unor teme de gen – de la Divanul scriitoarei (coord. Mihaela Ursa), Nașterea. Istorii trăite (coord. Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir) sau Tovarășe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord. Radu Pavel Gheo și Dan Lungu) la Povești cu scriitoare și copii (coord. Alina Purcaru), Feminin – Masculin. Povestiri de carieră – viaţă (coord. Alina Hurubean) ori Dragă Virginia, Scrisori din ţara mea.
Paradoxal, deși intenționează să demonteze clișeele de reprezentare sexistă, numeroase mărturii strînse, spre exemplu, în volumele Feminin – Masculin. Povestiri de carieră – viaţă sau Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor nu fac altceva decît să le confirme, într-o manieră ce nu prea lasă loc de interpretare. Unele dintre ele sînt semnate, straniu, de critici de vocație și cu autoritate. Nu voi reproduce aici decît cîteva reflecții din ultima antologie citată supra, reflecții ce mi-au amintit, bineînțeles, de celebrele diagnostice din perioada interbelică, determinîndu-mă în același timp să pun la îndoială schimbarea de fond a receptării liricii feminine într-o actualitate care, iată, în raport cu ea pare uneori la fel de ostilă (ca să nu zic rebarbativă) ca întotdeauna. Primele note, cu totul discordante, sînt decupate din textul lui Dan C. Mihăilescu, Nu cred că-i loc aici de mirare, rușine, ranchiună sau revoltă, care începe, prudent, cu o eboșă de portret al criticului la tinerețe: „Prima oară cînd m-am confruntat cu aversiunea feminismului, fie acrișor aluziv, fie de-a dreptul agresiv, a fost pe la jumătatea anilor ‘70 ai veacului trecut, cînd – student cuminte și recenzent ambițios la Luceafărul (dar nu numai) – începusem cu ingenuă tenacitate o suită de profiluri de poete: Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Grete Tartler, Doina Uricariu, Constanța Buzea, Daniela Crăsnaru, Victoria Ana Tăușan ș.a. Formula «lirism feminin» nu mi se părea deloc anormală, jignitoare, disprețuitoare sau incorectă politic (cum am zice astăzi), de vreme ce temele majore (metaforele obsedante) erau, invariabil, cînd puritatea virginală și frenezia dăruirii de sine, cînd senzualismul ardent acaparator, maternitatea sau nostalgia letargică după un nescio quid mult mai încărcat instinctual decît în cuprinsul virilității poetic-oniric-reflexive. Iar peste tot și toate: un plus fermecător de sensibilitate, grație, fragilitate.” Dar continuă cu o interogație retorică și cîteva afirmații de-a dreptul năucitoare, menite a-i dezvălui, fără niciun rest, concepția sexistă, livrată drept una de-o limpezime, o temeinicie și o trăinicie indiscutabile: „Prima: cine-i vinovat de condiția ancilară a femeii cale de secole și milenii, cînd EL era stăpînul, iar EA supusa, cînd el era vînătorul, vraciul, constructorul, preotul, soldatul, paznicul, dresorul animalelor, depozitarul cunoștințelor și Artistul, în vreme ce ea alăpta, țesea, deretica, bucătărisea, aștepta, accepta și servea ca monedă de schimb? (…) Doi: cînd vine vorba de muzică, teatru și coregrafie, unde sensibilitatea și grația specifice feminității au un debușeu infinit mai mare decît în artele plastice, nu către componistică (dramaturgie sau regie) se îndreaptă cu precădere talentul, ci către interpretare. Primează, deci, și aici natura de receptacul, de cutie de rezonanță a femininului, faţă de originalitatea creator-inovator-fecundatoare a bărbăției. Asta ca să nu mai insistăm asupra tradiției care vede în testicule (pardon, actualul cod conversațional recomandă varianta «cojones») unitatea de măsură a talentului.” (v. pp. 19-21 din Cum citesc bărbații cărțile femeilor, coord. Lia Faur și Şerban Axinte, Editura Polirom, Iași, 2017). La celălalt capăt al volumului, în deschiderea (Nud din cuvinte) la studiul său cît se poate de aplicat intitulat Acordul lin și masculin: citind Exuvii, de Simona Popescu, Adrian G. Romila, un critic (altminteri foarte priceput) dintr-o cu totul altă generație nu se sfiește să recunoască faptul că, în definitiv, orice act hermeneutic practicat de un critic bărbat trece prin/ înseamnă și asumarea interesului faţă de feminitatea unor autoare, care îl invită întotdeauna la o dezgolire treptată, la un preludiu și o posesie: „Cu ochii bărbatului, chiar dacă referințele nu sînt ostentative (maternitate, scris, corporalitate, senzorialitate exacerbată, traume incestuoase sau pur erotice, depresie, interminabilă și fină bîrfă mondenă), vom citi ficțiunea unei femei, incontrolabil, ca ficțiune feminină. Asta nu e deloc ceva negativ: sexul recognoscibil al unui text în proză, poetic, diaristic sau cvasibiografic aduce un spor de autenticitate.(…) Cu acordul originar și condescendent al lectorului masculin antrenat, textul feminin își exhibă genul. Plăcerea lecturii sporește pe măsura descoperirii potrivirii dintre omul identificabil biografic și cel proiectat înăuntrul textului, dintre persoana care scrie și persoana enunțiativă. Cu alte cuvinte, o femeie va scrie literatură întotdeauna feminin, iar universul de culori și de senzații al textelor ei va semăna cu un nud de cuvinte. Lectura va fi, atunci, o dezgolire treptată, un preludiu și o posesie.” (idem, pp. 185-186)
Nicio declaraţie ritoasă îndreptată împotriva poncifelor, clișeelor și viciilor de reprezentare nu poate ascunde, prin urmare, o realitate dureroasă. Aceea că scriitura feminină continuă să fie percepută drept o formă de discurs larmoaiant, înecat în sentimentalitate/ sentimentalism și caracterizat prioritar printr-o serie restrînsă de trăsături inferioare ori joase (nu o dată, puse în disjuncție), precum: puritatea virginală, instinctualitatea, senzualitatea, frenezia dăruirii de sine, intimismul larmoaiant, antropocentrismul călduț sau desuet ș.a.m.d. Pe scurt, cu vorba lui Adrian G. Romila: ca un nud de cuvinte.
În aceste condiții, nici nu e de mirare faptul că foarte puținele antologii de poezie scrisă de femei care au fost publicate în România în același interval de referință au fost – și sînt în continuare – primite în cel mai bun caz călduț. Cînd nu sînt ignorate cu strășnicie sau ostentație (v. tăcerea încăpățînată cu care revistele literare din establishment-ul autohton au întîmpinat Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, coordonată de Medeea Iancu), ele sînt puse de-a valma într-un malaxor pseudo-critic gata oricînd să le arate, după caz și trebuință extra-literară, drept biete curiozități anestetice ori, dimpotrivă, drept excentricități periculoase și în consecință maligne. Bineînțeles că și antologatoarelor li se reproșează cîte și mai cîte (de la numărul redus și lipsa de valoare ori reprezentativitate a poetelor selectate la nesiguranța vizibilă în explicarea obiectivelor sau dimensiunea prea angajată a scriiturii reținute în volumul colectiv), în timp ce întregul demers sintetic este repudiat, cu superioritate, drept unul irelevant. Ilustrativă mi se pare, din această perspectivă, primirea volumului Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990 – 2019), coord. Alina Purcaru și Paula Erizanu, Edit. Cartier, Chișinău, 2020. Selectez, spre edificare, un singur decupaj – altminteri cu totul semnificativ – dintr-o cronică semnată de Mircea V. Ciobanu și publicată în Viaţa românească, nr. 4/ 2020: „Antologia Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990 – 2019), chiar dacă majoritatea textelor sînt ceea ce am numi (fără o altă explicație decît sexul autoarelor) «poezie feminină», este o întreprindere feministă (sic!) în intenție şi doar asta îi explică apariția. O poezie selectată doar pe criteriul diferențelor sexuale ar fi relevantă numai dacă vom găsi că sensibilitatea poetică feminină din secolul nostru este cumva altfel decît cea masculină sau dacă discursul poetic feminin e mai altfel. (…) În afara ideii feministe, ziceam, volumul și-ar pierde relevanța”.
Pe deplin conștient de asemenea riscuri, Daniel D. Marin propune publicului român o antologie mai mult decît exigentă, în care se regăsesc doar zece poete – ce-i drept, numai una și una! – din Italia și România, a căror punere-împreună este justificată, fără fason conceptualizat, în Scurta notă de însoțire: „În BorderLine 2000, ieșirea, problematică, e în progresivitate și neliniște, și cînd «atacă» îndepărtări fizice sau geografice, și când stări interne sau prejudecăți. Mai mult decît un dialog între autoare, și avem aici personalități care au debutat editorial înainte și după anul 2000 în două țări diferite, e un dialog între stările care le compun.(…) O poezie care nu doar se pliază, hiperintens și autentic, pe istoria celorlalți, dar devine sursă. Asta și datorită unei empatii particulare (care adesea seamănă a denunț sau avertisment), dar mai ales tensiunii interiorizării / internalizării faptului cotidian. Astfel, fragilitatea devine forță, iar sensibilitatea atracție, punct de referință. Nu mai putem vorbi, prin urmare, de o poezie la feminin, încă o dată, ci de o poezie de astăzi.” Propunerea selectivă a antologatorului – el însuși autorul unor volume remarcabile de versuri (Oră de vîrf, 2003; Așa cum a fost, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, 2009; Poeme cu ochelari, 2014; Trupurile care nu ne vin niciodată bine, 2021) – nu este așadar rodul unui impuls restaurator, ci are ca fundament o posibilă convergență atitudinală, avînd ca rezultat vizibil ieșirea, problematică, … în progresivitate și neliniște. Sau, dacă vreți, o transgresare (cum altfel decît lucidă?!) a limitelor de tot felul, impuse ființei poetice – dar, mă grăbesc să adaug, a unei ființe poetice care nu se sfiește deloc să își asume identitatea de gen. Ba, dimpotrivă, o schimbă într-un fel de placă turnantă, în jurul căreia se rotesc mai toți centrii de interes po(i)etic.
Avînd în vedere și liniile contextuale pe care le-am schițat în paginile anterioare, nu pot să nu pomenesc și faptul că, fără excepție, toate autoarele reținute în excelenta sinteză poetică de faţă au făcut mai mult decît să vegheze fără contenire (cf. Antonella Anedda) dincolo sau dincoace de pragul estetic. Ceea ce interesează aici, desigur, nu e atît seria bine țintită de opțiuni socio-profesionale și gesturi culturale concrete, cu priză și/ sau rezonanță autentică (unele amintite și în notele biografice din final), cît modul percutant în care ele au problematizat în propria poetică și condițiile de existență ale femininului, și inechitatea de gen. Urmărindu-i manifestările pe diferite paliere – istoric, social, cotidian/ domestic, creator ș.a.m.d. –, au putut reproduce, bineînțeles, și tensiunile complicate (cînd genuine, cînd forțate, căci produse de anumite inducții mediatice, digitale, spectrale etc.), create fie între generațiile poetice simultan active, fie între poeții și poetele afirmate în ultimele decenii în spațiile de proveniență.
Dar, de faptul că Antonella Anedda, Rodica Draghincescu, Ruxandra Cesereanu, Saviana Stănescu, Annelisa Alleva, Maria Grazia Calandrone, Isabella Leardini, Ofelia Prodan, Laura Liberale și Maria Borio au participat, efectiv, la rescrierea unor reguli injuste ale jocului, ne poate convinge, per se, chiar antologia BorderLine 2000. Pentru că, din punctul meu de vedere, textele incluse aici atrag atenția cu precădere printr-o scriitură orientată, decis, înspre temele identitare și prelucrările motivice corespunzătoare. În absolut orice text din volum se pot descoperi spre exemplu, fără mare osteneală, diverși referenţi ai corpului feminin (fie el fizic, intelectual, afectiv ori spiritual), materializați însă în forme poetice particulare, pe care cititorii lor fideli le pot ușor recunoaște. Mă gîndesc, bunăoară, la franjurii și carnea „în introspecție/ homuncul trimis în cele patru puncte cardinale” din versurile Ruxandrei Cesereanu, la „zgomotoasa gingășie a claviculelor, percuția potolită/ a încordărilor musculare, valvele” ce deschid Circumferința clară a Mariei Grazia Calandrone ș.a.m.d., pînă la gura devenită „busolă de lumină” în textele Laurei Liberale. Trecînd, bineînțeles, prin „micul animal pe/ sub piele, care îmi alunecă prin vene și mușcă” temerar din carnea lirică a Ofeliei Prodan ori prin „cifrul scalpului meu doi-doi doi-doi/ unu unu unu unu gata” din poezia altfel demitizantă a Savianei Stănescu. Apoi, la curajul de-a visa „cu demnitatea exilaţilor și nu cu ranchiuna bolnavilor”, pe care îl problematizează Antonella Anedda, la luptele scenografiate inclusiv corporal în Centura de est a Mariei Grazia Calandrone, dar și la tulburătoarele (cum altfel?) spaime ale Ruxandrei Cesereanu: „spaima dorsală de ceva neștiut / frica de a iubi crestată–i de mai multe tăișuri / plăcerea simplă pusă la index / cocoțată pe picioroange e şi frica de a fi iubit/ castităţi bolnave de ulcer” etc., etc.
Bineînțeles că tematizarea și implicit problematizarea identității feminine înseamnă mai întîi conștientizarea propriei corporalități și transformarea ei în ceea ce aș numi, cu o formulă a lui Gheorghe Crăciun, o nouă formă de pact somatografic. Expresiile lui sînt de o varietate uluitoare în această antologie ce ar putea fi citită, neîndoielnic, și ca o pledoarie polifonică pentru întoarcerea către patriile (de hîrtie ale) trupului feminin, în sfîrșit recîștigate și puse în valoare. După caz, întoarcerea poate presupune înscrierea într-o istorie familială plină de convulsii (v. întunecata Împreunare a Savianei Stănescu ori rechizitoriul cu pretext patologic din cele Trei întrebări pentru doctor formulate de Laura Liberale), glisarea dureroasă între asumarea calmă a unei stranii multiplicități interioare și rugăciunea de antracit (v. Acestea sînt eu și mi-am devenit prietenă sau Rugăciunea de pierdere de Rodica Draghincescu) ori intuirea necesităţii unui altfel de dialog între organele sau funcţiile corporale și elementele universului exterior (v. poeziile Mariei Borio). Dar poate echivala și cu o anamneză de vector poietic (v. Procida și Ischia, respectiv întoarcerea în Portoferraio a Annelisei Alleva) ori cu o epifanie declanșată de înnobilarea prin maternitate (v. poemele Laurei Liberale). Așa cum ritualul (re)luării în posesie a propriului trup poate semăna, la rigoare, cu o falsă uzurpare (v. viziunile Isabellei Leardini), cu transferul interregn (v. elanurile vitaliste ale aceleiași Isabella Leardini), cu exfolierea aproape ceremonială (v. textele Mariei Borio), dar și cu o estropiere sau chiar cu o autofagie bine controlată (v. Good night, sweet prince! de Ofelia Prodan). Dar toate trec, obligatoriu, prin actul deplinei înțelegeri a adevărului identitar formulat, fără nicio rezervă, în debutul atașantelor tăgăduiri ale Ruxandrei Cesereanu: „nu e vina mea că am sînge şi carne de femeie/ ori că rostesc cuvintele femeiește/ crud înseamnă să îţi tai părul/ să îţi simți limba în gură o tulpină crestată/ să rămîi în tristețe ca într–un ou cleios / să faci abstinență–n zadar”.
Nu mă îndoiesc de faptul că, incluzînd doar poete, și antologia de faţă ar putea cădea în mîna unor cititori grăbiți să îi atașeze etichete misogine ori măcar tentați să le reducă întreaga creație la un gen proxim (sic!), la un tipar indistinct de transcriere a datelor realității, la un nud de cuvinte sau chiar la un female gaze uniformizant. Deși fără mari speranțe într-o revizuire diagnostică de fond, le-aș recomanda încetinirea turației de etichetare ori, și mai bine, refacerea ei după lectura atentă a două tipuri de desfășurări poematice pe care le-ar putea vedea drept alternative. În primul se întrevede un referent socio-politic de o brutalitate pe care niciun scut de protecție lirică nu îl poate para: Informaţii interne (Evoluţie) – Antonella Anedda, Muchia de echilibru – Rodica Draghincescu, Florina – Saviana Stănescu, Ai grijă la corp să nu atingă corpul – Maria Grazia Calandrone. În cel de-al doilea, se ghicește voința de participare activă la procesul de configurare a unei altfel de istorii esențiale, aceea a evoluției poietice a femininului, altfel spus, a creativității care a știut finalmente cum să se manifeste, în pofida oricăror forme de coerciție: kyrie eleison – Ruxandra Cesereanu, Uimirea din care eram făcuți (zece fragmente asupra evoluției) – Maria Grazia Calandrone, A coase – Antonella Anedda.
Și nu e deloc întîmplător faptul că motto-ul ultimului dintre aceste poeme superbe reproduce un fragment dintr-o mărturie semnată de Louise Bourgeois. La fel ca formidabila reprezentantă a artei confesionale (care, în special prin tulburătoarele serii intitulate Cell și Woman-House, nu s-a sfiit să ilustreze preconcepţiile legate de ipostazele și rolurile de gen), cele zece poete antologate în BorderLine 2000 au știut să facă din autoreprezentarea feminină catalizatorul de predilecţie al unor forţe artistice de neignorat.
l-am luat deoparte si i-am spus 