interviul din Parc

Iunie 9, 2016

varianta în română a interviului din ParcoPoesia de anul trecut

“Nu ştiu dacă amprenta proprie e a mea sau a chiar personajelor din poemele mele”
(Daniel D. Marin)

Liana Vrajitoru Andreasen: Dintre influenţele tale literare, care ar fi cele mai importante?

Daniel D. Marin: Mă întrebi dacă intuiţia mea poetică s-a intersectat cu a altora? Am trecut, o dată, pe la cenaclul pe care îl ţinea Mircea Cărtărescu la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Era chiar ultima şedinţă a acelui cenaclu şi cumva „festivă”. Marius Ianuş, cel mai talentat tânăr poet român la acea vreme, îşi lansa cartea lui de debut şi erau în sală „fracturiştii” pe care îi vedeam astfel prima dată (fracturism is a type of poetry embracing rupture, anarchy, and rough, unpolished expression, n.ed.). Atât de mult m-au atras câteva puncte din manifestul lor literar, încât am ajuns să cred, instantaneu, despre mine, că scriu fracturist. Mă înşelam. Directeţea, şocul, dacă sunt dublate de retorică, n-au efect pentru mine, pentru că ajung să se-nchidă în descriptiv şi enumerări necredibile: n-au o forţă din ele însele sau din trăirea emiţătorului, ci doar din actul sumar de a arăta cu degetul. Eu trăiesc mai intens dacă mai intens trăiesc personajele mele. Eu înţelegeam „fractura” altfel decât au ajuns să o practice fracturiştii. Tu, ca scriitor, o poţi mima, ca personaj nu! Iar fractura nu e socială sau politică, ci la nivelul micilor entităţi ce ne populează orizontul lăuntric. Micile entităţi înghit marile entităţi. Arătam acum doi ani, într-un articol pe care încă nu l-am publicat, că Ofelia Prodan, poeta ce a debutat editorial în 2007, închipuie, în cărţile ei, un fel de mutanţi între un ceva de al poetului şi un ceva de al cititorului în stare să declanşeze empatia, legătura directă, imediată, fără nici o mediere forţată sau programatică. Fără a se mai pune pe sine în centrul lucrurilor, „înscenează” o istorie proprie în care personajele ei, hipnotice şi palpabile (fie şi într-un imaginar colectiv), ţin cu sufletul la gură, noul realism, tatonat deja de la începutul anilor 2000 (în sens un pic social – un pic politic), căpătând o dimensiune de nebănuit înainte. Articolul se numeşte „Realitatea în viziuni şi personajele noului realism”. Mi-ar plăcea, prin urmare, să fiu inspirat, să fi fost inspirat de realitatea unor astfel de poeţi.

LVA: Pentru ce fel de public scrii poeziile? Ai în vedere un public care îţi este familiar sau necunoscut? Cu alte cuvinte, sunt poezii „româneşti” sau „universale”? Încerci să scrii poezii pe care le cere/aşteaptă publicul, sau vrei să surprinzi?

Dar ce, publicul te întreabă dacă te-ai gândit la el când ai scris? Şi, dacă te întreabă, indiferent de răspunsul tău, în final nu tot cu ce ai scris rămâne? Te poţi face simpatic unui public în măsura în care propriile texte te pot face simpatic. Altfel ar fi o relaţie artificială, o falsă seducţie şi de scurtă durată. Eu sunt primul meu public, familiar şi necunoscut. Când scriu, mă am pe mine, ca cititor în acelaşi timp, alături. Dacă simt că mă interesează ce scriu, că mă implică, merg mai departe. Dacă adorm în timp ce scriu o poezie, e clar că nu mai am cum să o scriu, cum aş mai putea-o trimite mai departe, altui cititor?! Mi-am pus întrebarea cât de aproape de public mi-ar sta bine. Cu prima carte nu mi-ar fi stat bine (poemele din ea se pot citi doar în singurătate), dar de la a doua cred că a început să îmi stea mai bine. De la a doua, poemele se pot citi şi în public. Mi-a spus Horia Barna, fostul director al Institutului Cultural Român din Madrid, că ceea ce am citit în 2009, la Madrid, sună foarte “natural” în spaniolă. E posibil, aşadar, ca unele din poemele mele să fie asimilabile altor literaturi, însă nu am prea avut ocazia să constat: abia de puţin timp locuiesc în Sardegna şi pot lua “pulsul” poeziilor mele într-o altă limbă şi în alt context cultural.

LVA: Se observă o tendinţă suprarealistă în poeziile tale. Consideri că asta te plasează într-o tradiţie (de exemplu, Gabriel Garcia Marquez) sau este un suprarealism cu amprentă proprie? Personaje precum Chibrit, sau naratorul din „Cum m-am sinucis” par să aparţină unei alt fel de realităţi. Ce te atrage la astfel de personaje?

Ştefania Mincu vorbea de un tip de suprarealism inexpresiv, în care “sunt acum pe tăcute izgonite din poezie atât iluzia metaforei, cât şi iluzia îndepărtării cortinei dintre real şi text, a pipăirii minimaliste şi cinematografice a realului-ca-real”. Tot ea, de o poezie care “devine sibilinică şi coboară în straturile unor “terorisme” şi catastrofe apocaliptice ascunse în gesturile cele mai mărunte, încă de la stadiul infantilismului absolut, perpetuat însă ca stadiu unic de umanitate, unde fiinţa umană e ameninţată de un fel de senescenţă precoce şi unde incubează pe tăcute violenţa şi crima”, pentru că ai amintit de Chibrit şi de Cum m-am sinucis. Desigur, Ştefania Mincu nu se referea la aceste două poeme (le-am publicat doar în limba engleză, în România încă nu le-am publicat), ci la cele din L-am luat deoparte şi i-am spus, cartea mea cea mai cunoscută. Ce m-ar putea atrage la astfel de personaje ale mele? “Inocenţa vinovată”? Destrămarea liniştii, care se insinuează în realitatea fiecăruia? Ştiu că nu e vorba de retorică, ei nu i-am făcut niciodată loc. Ştiu, de asemenea, că amprentele de realităţi din poezia mea pot fi în egală măsură imaginare sau halucinante şi că monştrii nu provin doar din exterior, ci şi din interior, din mitologia fiecăruia. “Microrealismul magic”, sesizat de Paul Cernat în L-am luat deoparte şi i-am spus (2009), m-ar apropia, nu-i aşa?, de Gabriel Garcia Marquez. Biografia “himeristă” din Aşa cum a fost (2008), “cu popasuri mai degrabă în vîrste şi stări interioare decît în stricte relecturi – nostalgice, euforice sau anxioase – de memorie” (Al Cistelecan) m-ar apropia de mine. Iar domnişoara O., personajul “filmului” meu de 16 poeme, s-ar afla, după cum o văd eu, pe un drum interiorizat şi iniţiatic, deşi aparent el nu duce nicăieri decât tot în imaginaţia ei infantilă şi aeriană. Prin urmare, nu ştiu dacă amprenta proprie e a mea sau a chiar personajelor din poemele mele. Aş opta pentru o identitate a lor.

LVA: Cum ai defini tu poezia, în secolul 21?

Dar cum a fost definită înainte de secolul 21? Definiţiile acestea necuprinzătoare sunt şi în permanentă mişcare şi nu se ştie exact care e cu un pas înainte şi care e cu mai mulţi paşi înapoi. Oricum, e mai mult rolul altora să ne-o spună. Ion Mureşan e de părere că “poezia e o reacţie de apărare a unui organism. Când societatea este bolnavă, exact ca atunci când organismul este bolnav, ea secretă anticorpi. Explozia de poezie de după 1990 e un semn că societatea este bolnavă. Organismul social a secretat poeţi, iar aceştia din urmă au rolul de a vindeca, de a anihila infecţia, prin ceea ce scriu”. Cred că omite, pe nedrept, din ecuaţie micii monştrii de care spuneam că-i înghit pe cei mari. Psihicul uman poate devora, cred, şi în absenţa unor stimuli externi, sau mai ales atunci. Putem face proba izolându-ne, pentru perioade din ce în ce mai lungi, de ceilalţi. În relaţia cu mine, poezia uneori se arată, stă puţin şi pleacă mai departe. Iar în rarele momente când suntem foarte aproape, uneori mă lasă s-o aşez într-o carte. Să nu te gândeşti că-i cu nasul pe sus sau că e infidelă, e atât de fidelă pe cât pot rezista eu.

Interviu realizat de Liana Vrajitoru Andreasen

în italiană:
http://www.parcopoesia.it/non-so-se-l%E2%80%99impronta-sia-mia

pdw 40

Iunie 1, 2016

Constat că au trecut aproape 3 (trei) ani de când nu am mai postat nici un poem de weekend. Dacă înainte mergeam pe mâna unor autori pe care-i știam și din ale căror cărți recent apărute alegeam un poem, astăzi am ales, fără să caut, ceva de pe QPoem, care e un fel de platformă literară de pe care nu cunosc prea mulți autori. Unul dintre ei e Gabriela Ana Balan.

Din copilărie

Nu mă pricepeam la ştiinţele exacte
Profa de chimie îmi punea nota zece
Din nişte motive până nici pe ele
Nu le puteam înţelege cu ardoare nu ştiam
De ce mama îmi tricota de fiecare dată
Haine cu mâneci de măsură mult prea mare!
De ce nu creşteam niciodată de-ajuns
Să le pot purta făra jenă
Pantofii mă strângeau
Vara purtam rochii tricotate din lână

Odată în parc am întâlnit o fetiţă
De vârsta mea cam şase anişori îi plăcea
Bluza cu mâneci lungi ca de zână îşi dorea
Pantofiorii mei galbeni
Am făcut schimb de hăinuţe
Ale ei mi s-au părut mai drăguţe
În seara aceea am încasat de la mama
Prima ceartă din viaţa mea
Dar m-am culcat fericită
Fiecare copil avea ce-şi dorea!

my poetry in Levure Litteraire

Iunie 1, 2016

Levure littéraire, numerò 12 – link

 

Prima mea urare este pentru NM…

Ianuarie 7, 2016

Am semnat, anul trecut, două scrisori deschise în care semnalam unele posibile anomalii în activitatea domnului Manolescu, nu am avut plăcerea să primesc un răspuns la vreuna din ele (dacă a primit cineva e rugat să mi-l facă şi mie cunoscut, sub oricare din ultimele 4 postări de pe blog).

Însă ştirea anului 2016 vine tot dinspre Nicolae Manolescu (după cum anunţă Alex Ştefănescu pe facebook): îşi va relua rubrica pe care a abandonat-o în urmă cu 25 de ani. Consider că e un gest de curaj (şi de risc). Dacă va avea şi ce spune, vom putea constata citindu-l din nou.

Îl salut aici (chiar dacă nu va vedea, nefiind o scrisoare deschisă) şi îi urez să fie în formă!

Din 3 măcar una…

Octombrie 16, 2015

1. Nu am semnat scrisoarea “Nu ne alungaţi din casa noastră” (la care am dat link în urmă cu două postări), printre altele, pentru că nu consider casa mea acea casă.

2. Nu am semnat scrisoarea pentru primarii de sectoare, pentru că nu pot pasa, aprioric, o vină cuiva – de exemplu, vina de a “duce un război împotriva scriitorilor din România”.

Fac aceste două precizări pentru cei care consideră că noi, cei din acel “grup de reformă” am semna DIN OFICIU orice iniţiativă a lui Dan Mircea Cipariu, pentru a-l ajuta astfel în lupta lui (deschisă) cu Nicolae Manolescu. Nimic mai fals!

3. AM SEMNAT, în deplină cunoştinţă (conştiinţă), scrisoarea pe care o veți putea citi la sfârșitul acestei postări.

Sper ca, în urma oricăreia dintre acestea, Radu Aldulescu să aibă, din nou, o casă de unde să scrie…

De ce?!

Pentru ceea ce a semnalat deja Iulia Popovici, în Adevărul (link):

„Radu Aldulescu e un personaj al lumii literare cu totul în contra timpurilor pe care le trăim. E un boem, un tolerat administrativ al Uniunii, un om despre care se poate spune că nu şi-a gestionat cum trebuie propria existenţă: trăieşte ca să scrie şi scrisul îl ţine în viaţă, n-are carte de muncă, n-o să aibă pensie, nu posedă obiecte, nici de valoare, nici fără, în afara celor strict personale şi a cărţilor, n-are familie, nu e interesat de confort şi de bunăstarea materială şi nici nu ştie cum să le producă. Radu Aldulescu e ceva şi cineva care n-ar trebui să existe, în logica noastră terestră şi conform definiţiei noastre despre reuşita în viaţă. Degeaba ai publicat cărţi şi ai luat premii dacă nu ţi-ai făcut şi tu o casă, un rost, un credit de frigider.”

Scrisoarea pe care am semnat-o este aceasta:

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE NICOLAE MANOLESCU

Dle. Nicolae MANOLESCU,

Subsemnații, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, prin prezenta, ne asumăm obligația de a plăti noi, din propriile buzunare, lunar, chiria și cheltuielile imobilului din str. Nicolae Golescu pe care ați decis să îl evacuați cu argumentul explicit că nu aveți bani să mai plătiți pentru el. Concret, noi ne obligăm să donăm, în fiecare lună, în solidar, separat de cotizațiile pe care le plătim conform Statului USR, chiria de 900 lei/ lună și toate costurile de funcționare ale spațiului, pentru ca acesta să rămînă sediul Filialelor bucureștene ale USR și locuința lui Radu Aldulescu. Pentru a proba buna noastră credință, în 24 de ore de la momentul în care vă exprimați acordul pentru această propunere, vom plăti în avans chiria spațiului pe termen de un an de zile, în sumă de 10 800 lei. Sperăm că acest sprijin financiar important pe care îl oferim USR va fi primit cu inima deschisă și va duce la închiderea unei situații conflictuale pe care ați declanșat-o și care produce grave prejudicii de imagine Uniunii Scriitorilor din România.

Dan Mircea CIPARIU – Președinte, Filiala București – Poezie a USR.
Paul VINICIUS – Membru USR.
Octavian SOVIANY – Membru USR.
Adrian SUCIU – Membru USR
Valeriu Mircea POPA – Membru USR.
Anca MIZUMSCHI – Membru USR.
Lucian VASILESCU – Membru USR.
Grigore ȘOITU – Membru USR.
Miki VIERU – Membru USR.
Daniel D. MARIN – Membru USR.
Dan IANCU – Membru USR.
Florin IARU – Membru USR.

Infiaza un scriitor!

Octombrie 13, 2015

Dupa cum deja stiti (din postarea anterioara), scriitorul Radu Aldulescu este nevoit sa isi paraseasca rezidenta pe care i-o pusese la dispozitie USR-Bucuresti. Cum el nu are bani, dar are talentul de a scrie carti bune, ma gandesc ca macar un bucurestean ii va aprecia talentul si va dori sa il poata lua acasa.

Radu Aldulescu e un om modest, nu are nevoie de confort, ci doar de un pat unde sa se poata intoarce peste noapte. Cine are un astfel de pat se va putea bucura de cartile scriitorului, precum si de o buna companie, temporar, pana cand situatia financiara a scriitorului se va ameliora.

PS:
Ca sa nu para lipsit de normalitate gestul pe care il astept de la un bucurestean, o sa spun ca la Sassari, in Sardinia, peste doar cateva zile va incepe un festival de poezie – intrucat organizatorii nu au mai avut bani pentru cazarea unora dintre invitati, au pornit campania „infiaza un scriitor”, asa incat toti cei care au dorit sa participe la festival vor avea si unde sa doarma. Nu e vorba de rezidente literare, ci doar de mobilizarea celor ce iubesc poezia spre a lua in casa nu doar un poem, ci si pe autorul acestuia. E adevarat, pentru doar cateva zile. Insa Bucuresti e un oras mult mai mare, iar in situatia de a fi „infiat” se afla doar Radu Aldulescu.

Later Edit:

am aflat ca va exista o actiune similara a unor scriitori contemporani care vor solicita ajutor institutional. O sa dau link la aceasta initiativa de indata ce ea va aparea postata undeva, mai ales ca va fi vorba despre o scrisoare pe care o vor putea semna si alti scriitori, daca vor dori. Prozatorul roman are doar un numar de telefon la care poate fi contactat si probabil ca inca nici nu este la curent cu solutiile care se cauta pentru el in acest moment, cautari de solutii care vin insa, toate, din apreciere. Institutional sau privat, situatia scriitorului Radu Aldulescu ar fi fain sa nu ne lase indiferenti…

Din nou USR?…

Octombrie 11, 2015

Din nou USR?…

Aflu că sunt printre semnatarii unei scrisori pe care nu am semnat-o*.

O citesc și eu, pe site-ul Agenția de carte:
http://www.agentiadecarte.ro/2015/10/nu-ne-alungati-din-casa-noastra/

Din nou, despre USR, ale cărei proprietăți nu mă interesează (eu am frecventat, într-o perioadă a vieții mele, doar Sala Oglinzilor (pe care, între timp, USR a pierdut-o), în alte sedii USR nu am călcat și nici nu mă interesează să o fac), nu mă simt în nici un fel legat de ele și în nici un caz nu le consider casa mea.

Nu am statutul USR, nu îmi dau seama dacă, legal, trebuia sau nu să se respecte Art. 34, invocat de Dan Mircea Cipariu, pentru a se putea muta sediul (sau dacă, din contră, posibilitatea de mutare a sediului cade sub incidenţa altui articol). Nu știu dacă Dan Mircea Cipariu a fost sau nu prin abuz destituit din poziția de președinte al secției București-Poezie.

Dincolo, deci, de aceste aspecte juridice, sunt, uman, alături de scriitorul Radu Aldulescu, despre care aflu, din aceeași scrisoare, că “va rămâne efectiv pe drumuri, el locuind în fostul spațiu al revistei Viața românească din str. Nicolae Golescu nr. 15”, adică exact într-una din camerele sediului în discuție.

Dacă el avea o rezidență literară într-o cameră din clădirea sediilor USR-București e NORMAL ca el să rămână acolo sau să i se pună imediat la dispoziție o altă cameră, în noile sedii USR-București.

El nu poate fi dat afară din casa lui fără un motiv justificat.

USR și filialele USR nu trebuie să dea „țepe”, dacă au pretenția (și demnitatea) să mai reprezinte ceva în societatea de azi!…

Later Edit:
* între timp, autorii scrisorii au luat act de opinia mea şi mi-au scos numele care îmi apărea eronat printre semnatari

Later Edit:

conform unei instiintari USR, se pare ca scriitorul nu avea contract cu USR-Bucuresti pentru rezidenta pe care trebuie, acum, sa o paraseasca. Caz in care ultimele trei mici paragrafe ale postarii mele pot sa nu mai fie citite. Restul, insa, ramane, din pacate, in picioare…

Două interjecţii pentru Mircea Mihăieş

Mai 22, 2015

(o posibilă scrisoare pentru Nicolae Manolescu)

Nu am semnat scrisoarea “anti-Manolescu” (iniţiată de Claudiu Komartin şi Radu Vancu, după ce s-a aflat câştigătorul premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia), nu am semnat nici scrisoarea pro-Manolescu (iniţiată de Daniel Cristea – Enache, sub o formă bizară: căci se vorbea de solidarizare, nu însă şi despre în numele a ce). Am semnat “Pentru un început de reformă a Uniunii Scriitorilor din România” ( http://www.observatorcultural.ro/Pentru-un-inceput-de-reforma-a-Uniunii-Scriitorilor-din-Romania*articleID_31485-articles_details.html ) pentru transparenţa USR, pentru motivele indicate mai ales la punctele 3-6 ale respectivei scrisori.

Aflu de la domnul Mircea Mihăieş (Apel la raţiune, România literară, nr. 18) că „recentele – aparent haotice – atacuri împotriva Uniunii Scriitorilor au reuşit, dincolo de o mobilizare fără precedent a frustrărilor, să ilustreze o celebră constatare a gânditorului social Albert Hirschman: „shared hatreds make for strange bed fellowships”, ceea ce s-ar traduce prin: „urile împărtăşite conduc la uniuni amoroase ciudate”. Culmea e că, deşi a aglutinat şi niscaiva intelelectuali de dreapta, atacul la baionetă e o tipică operaţie prin care stânga – de la Troţki, Stalin, Lenin, Che Guevara şi urmaşii lor – s-a obişnuit să preia puterea. Amestecul baroc de ambiţii, reglări de conturi, lăcomie şi ură n-a putut ascunde chiar cu totul intenţiile propriu-zise: acelea de a compensa prin dobândirea unor avantaje şi funcţii administrative deficitul de notorietate pe care aceşti juni belicoşi cred că l-ar merita.”

Ar fi vorba, deci, de frustrări, ură, reglări de conturi, atacuri, preluarea puterii, avantaje şi funcţii administrative. În nici un caz despre transparenţă şi respect din partea unei uniuni de creaţie pentru membrii respectivei uniuni de creaţie. În nici un caz, aşadar, despre punctele pentru care eu am semnat.

„Nu cred că scandalul – dominat de o gesticulaţie pe alocuri scabroasă, cu ridicări de fuste în cap, cu exhibări ale agresivităţii carnasiere – a adus mai mulţi cititori” (MM) – dincolo de atributele gesticulaţiei, pe care (prin simpla semnare a unei scrisori) nu mi le însuşesc, găsesc la obiect ultima parte. Numai că nici unele reviste USR n-au adus mai mulţi cititori, nici unele edituri care de ani nu îşi micşorează, ci îşi cresc producţia de cărţi proaste. Cum să mai cauţi „cartea” când din 100 de titluri ale editurilor din Ro 95 sunt sub orice nivel? Sau atunci când din cinci cărţi exemplare şi una onorabilă USR o alege (prin unele reviste sub egida ei, prin filiale, prin, inclusiv, nu o dată, chiar premiile ei) pe aceea onorabilă. Să nu fiu înţeles (prea) greşit: am văzut şi ce fac alte furnizoare de premii – dacă vreodată mă va interesa un premiu literar nu mă voi uita în nici un caz înspre ele. Îmi permit doar să-i sugerez domnului Mihăieş să nu fie supărat că, din cauza unor nefericite scrisori, nu mai sunt cititori. Ei deja dispăruseră de mult.

Apelul domnului Mircea Mihăieş este motivat prin aceea că „a privi pasiv, la nesfârşit, cum un grupuscul care excelează doar la capitolul interjecţiilor isteroide confiscă prim-planul vieţii literare ar fi un semn de laşitate şi prostie”, şi abia acum, ca mică parte a acestui „grupuscul”, nu ca să confisc, mă simt totuşi dator cu măcar două interjecţii, nu neapărat „isteroide”.

Prima interjecţie ar fi că dintre toţi semnatarii scrisorilor (cum am spus, am semnat şi eu una din trei) domnul Manolescu a propus să fie penalizaţi direct, prin avertisment USR, doar Rita Chirian, Peter Sragher şi Dan Mircea Cipariu, toţi trei şefi de filiale şi, după cum s-a exprimat domnul Manolescu, un fel de capi ai răutaţilor. Despre Dan Mircea Cipariu se va mai vorbi în acest context – spun şi eu: nu m-a invitat la nici unul din nenumăratele evenimente pe care le organizează de vreo 10 ani, nu am luat nici un premiu la vreunul din concursurile la care jurizează sau pe care le organizează (ba mai mult: îl suspectez că nu a arătat cartea mea de anul trecut membrilor juriului Gala tinerilor scriitori, deşi am trimis-o la timp la concurs: e, probabil, ultima mea carte de autor în limba română şi aş fi ţinut, simbolic, să ajungă unde am trimis-o, nu atât pentru premiu, ci ca să ştiu că-mi va fi citită – e o regulă, ca să poata bifa câştigătoarea membrii juriului se uită măcar parţial pe toate cărţile din concurs), are carenţe la CV pe partea de operă literară şi prestigiu (e încă tânăr). Numai că i-a pus lui Nicolae Manolescu nişte întrebări la care şi eu consider că era just să primească răspuns.

A avea o polemică nu e un atac la persoană.

A pune nişte întrebări legat de activitatea unei organizaţii la care ai aderat nu e un atac la adresa organizaţiei la care ai aderat.

A spune că nu ţi se pare ok legat de acţiunea X a persoanei Y nu înseamnă desfiinţarea persoanei Y.

Mi-a fost dat unfriend pe facebook de către Daniel Cristea-Enache pentru că, scriind despre Horia Roman Patapievici, i-am gasit patru plusuri şi un minus. Nu a fost tolerat minusul.

Poţi să fii solidar cu unele aspecte legate de un om (şi, da, datorită lor, să iei public apărarea acelui om şi nu doar public), dar nu cu toate de-odată. Altfel n-ar mai fi solidaritate, ci idolatrie.

Patru puncte din cinci este mult. Arată, totodată, fragilitatea umană (căci nu am vorbit de o rea intenţie).

Daniel Cristea Enache, mâna din ce în ce mai dreaptă a lui Nicolae Manolescu în multe privinţe, o fi vrut o statuie pentru HRP. N-a admis nici măcar rezerva firească. Abia acest lucru mă pune pe gânduri cât de cât!

Poate că sunt oameni care se aşteaptă la statui pentru alţi oameni sau chiar pentru ei înşişi.

A doua mea interjecţie e aceasta: nu îl vreau statuie pe Nicolae Manolescu!

Cartea mea

Decembrie 24, 2014

A aparut de curand si inca nu am zarit-o in librarii, insa, desi in stoc minimal, observ ca ea poate fi comandata de pe site-ul libris, cu doar 10 lei si taxe postale zero.

http://www.libris.ro/poeme-cu-ochelari-daniel-d-marin-TRA978-606-664-411-2–p862761.html

Pentru mine e un semn bun! 🙂

Poeme cu ochelari la Gaudeamus

Decembrie 24, 2014

la Gaudeamus-ul acesta sunt și eu în câteva fotografii. după ce nepotul meu mic era să-mi strice lansarea cu o întrebare încuietoare la care, desigur, am inițiat doar un fel de răspuns (inca ma gandesc ce sa ii mai spun :D), sora mea s-a apucat să-mi facă fotografii cu Iulia chiar în timpul lansării și mi-a mai făcut apoi câteva și la cerere. lansare trasnită în familie – prima de acest fel 🙂

descrierea oficială a lansării o iau de pe operascrisa.ro:

Daniel D. Marin și-a lansat, duminică, 23 noiembrie 2014, volumul Poeme cu ochelari (Ed. Tracus Arte, 2014), în cadrul Târgului internațional Gaudeamus, de la București. Poemele din volum au fost scrise în Sardegna, dar ”e foarte posibil să le fi văzut prin ochelarii unuia de acasă”, după cum a mărturisit poetul la lansare. Experiența interculturală a ”dublării”, împinsă uneori, în scrierile sale, spre Fantasy, îl preocupă de mai mult timp pe tânărul autor care după mai multe călătorii în America și Europa încă își caută locul.

Daniel D. Marin a debutat editorial cu volumul Oră de vârf  (2003), i-au mai apărut Aşa cum a fost (2008) şi L-am luat deoparte şi i-am spus (2009; 2013). Este realizatorul antologiei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (2010).

10816199_860152254025089_2012388264_n

10818897_860152224025092_1183855843_n

10822505_860152300691751_1775845549_n

IMG_20141123_122108

10834173_860152104025104_1158368704_n

Poemele de anul acesta

Decembrie 15, 2014

Am publicat si anul acesta cateva poeme, tocmai am dat de ele pe net – linkul este acesta.

Lectura placuta! 🙂

I-am raspuns si eu lui Proust

Noiembrie 30, 2014

de fapt, Simonei Simionescu, pe o pagina cu o prozatoare care ne va pregati tot felul de surprize anul viitor – o puteti gasi, intre timp, la acest link, eu am decupat mai jos ce-am raspuns eu la ce raspunsese, in linii mari, Proust 🙂

  1. PRINCIPALA TRASATURA

Daniel D. Marin: dau rar de ceva pe care să merg mai departe; un fel de stat pe loc, aproape.

  1. CALITATEA PE CARE DORESC SA O INTALNESC LA UN BARBAT

DDM: să nu stea pe loc prea adesea.

  1. CALITATEA PE CARE O PREFER LA O FEMEIE

DDM: să se afle într-o armonie cu tot ce are ea mai frumos.

  1. CE PRETUIESC MAI MULT LA PRIETENII MEI

DDM: la fiecare altceva și nici măcar nu mă plictisesc.

  1. PRINCIPALUL  DEFECT

DDM: nu dansez.

  1. INDELETNICIREA PREFERATA IN AFARA SCRISULUI

DDM: dorm; pierd timpul; mă las la dispoziția altora, căci eu nu prea am ce face cu mine.

  1. FERICIREA PE CARE O VISEZ

DDM: să fiu mai aproape de oamenii fericiți.

  1. CARE AR FI PENTRU DVS CEA MAI MARE NENOROCIRE

DDM: să nu mai pot merge deloc (din sfera celor previzibile).

  1. LOCUL UNDE AS VREA SA TRAIESC

DDM: liliputul Muggia; o căsuță anume de sub Partenon (am zărit-o în 2007); pe treptele dintre catedrala Sant’Antonio, din Castelsardo, și mare.

  1. CULOAREA  PREFERATA

DDM: inclusiv combinații bizare de culori, dacă sunt plăcute stării mele. sau dacă, din contră, mă scot dintr-o stare (nu sunt tributar unui fel de confort).

  1. FLOAREA  FAVORITA

DDM: mai multe, le observ când și când, dar nu știu cum se numesc.

  1. PASAREA  PREFERATA

DDM: de câteva săptămâni, sunt într-un “pigeon group”, aș alege oricând un om din acest grup (dacă prin pasăre înțelegi libertate, zbor ușor).

  1. PROZATORII  PREFERATI

DDM: ultima oară îmi plăceau Elfriede Jelinek și David Lodge; dar, uite, voi citi chiar acum “Noapte buna, copii!”.

  1. POETII  PREFERATI

DDM: Ofelia Prodan și Ioan Es Pop, Antonella Anedda și Milo De Angelis, dar și (alți) poeți tineri, de la Vlad Drăgoi și Florentina Crâsta la Ruxandra Novac. unii au operă, alții au doar cărți sau poeme, dar le recitesc.

  1. EROINELE  PREFERATE DIN LITERATURA

DDM: să le inventăm noi, de ce să le luam de acolo?!

  1. EROII  PREFERATI DIN LITERATURA

DDM: nu pot să fac discriminare, răspund ca la 15. aș adăuga faptul că o vreme putem fi chiar noi printre ei.

  1. COMPOZITORII  PREFERATI

DDM: cei din care am ascultat eu săptămâna trecută.

  1. PICTORII  PREFERATI

DDM: mulți dintre cei pe care i-am descoperit, cu Altea, la Sassari. și un pictor care a pictat doar pe clădirile de pe câteva străzi, nu mă întreba numele.

  1. EROII PREFERATI DIN VIATA REALA

DDM: cei din pigeon group-ul de care-ți spuneam, dintre cei mai recenți (Linda, Muhamed, Sorana, Katarzyna, Lidia, Andrea, Mercedes, Misi, Ege, Lorenzo (Wawrzyniec) Mazzoni, Stefano). apoi, ar fi alții din alte orașe pe unde am fost și pe unde, în general, nu m-am mai întors. m-aș întoarce printre ei zi de zi.

  1. CE URASC CEL MAI MULT

DDM: straniu, dar nimic (s-ar putea, totuși, să urăsc moartea).

  1. CALITATEA PE CARE AS FI VRUT SA O AM  DIN NASTERE

DDM: calități de ordin fizic, în special, și apoi mi-ar fi plăcut să fiu un nativ în italiană

  1. CUM AS VREA SA MOR

DDM: tânăr, dar la o vârstă nu prea tânără.

  1. GRESELILE CE-MI INSPIRA CEA MAI MARE INDULGENTA

DDM: greșelile altora, dar și cu ale mele sunt destul de prieten.

  1. DEVIZA DVS

DDM: nu am una, prefer câteva principii.

Drept la replică – Marius Ianuș

Iulie 24, 2014

În urma articolului meu de aici, Marius Ianuș mi-a trimis următorul drept la replică:

 

”I-a spus într-adevăr un scriitor lui Nicolae Manolescu cele puse de tine în gura mea. Dar nu am fost eu. Această înjurătură s-a auzit într-o ședință a U.S.R.. Era foarte multă lume acolo. Apoi înregistrarea acelei ședințe a apărut pe siteul meu – hyperliteratura. De aici confuzia ta. Eu i-am reproșat doar că se înconjoară de securiști. Destul de virulent, ce-i drept. Azi i-aș reproșa și că a lucrat cu evreii pentru distrugerea lui Paul Goma, distrugere care a și avut loc. Dar și că își bate joc de Uniunea Scriitorilor, conducând-o prin corespondență, prin intermediul unor indivizi jalnici, care, în loc să se lupte pentru un sistem național de predare de scriere creativă în școli și licee, de pildă, își dau lor înșiși premii pe care nu le merită: Chifu și Vosganian. Dar nu aș face aceste reproșuri pe un ton injurios. Dumnezeu îi vede.”

Marius Ianuș

Generaţia 2000, încă 4 ani!

Mai 17, 2014

timEditorial Zona literară

Nu doar lunile lui Traian Băsescu sunt numărate, ci şi anii douămiiştilor! Dacă primul nu a ales singur acest lucru, cei din urmă l-au semnat chiar cu mâna lor. Nu demisia, nu suspendarea, ci ieşirea cu capul înainte din ale literaturii. Suspendarea nu, pentru că le-au bifat-o deja optzeciştilor. Demisia nu, căci ar însemna plecarea cu capul în jos de la locul faptei.

De ce spun că şi-au numărat (ne-am numărat, hai să mă includ) zilele dinainte?! Pentru că mă bazez pe consecvenţă, onorabilitate şi a nu-i dori altuia ce nu îţi doreşti ţie. Or se ştie că încă de prin ’98 se cerea „moartea optzeciştilor”. O moarte simbolică. O retragere onorabilă după primul şi ultimul majorat. Căci atât li se calcula de către viitorii douămiişti: 18 ani. Continuarea fiind considerată ridicolă. S-a văzut acest lucru mai ales în primii ani de cenaclu Euridice, unde nimeni nu se mai sfia să o spună pe faţă. Salutul „mai trăieşte?” (Claudiu Komartin, către T.S. Khasis în Club A, în zilele noastre, cu privire la Octavian Soviany), mediatizat cu stupefacţie de Un Cristian, nu e nou. Exista şi în urmă cu vreo 16 ani şi Un Cristian ştie. L-a folosit, sub o formă sau alta, cel mai des, Marius Ianuş. Martor tăcut a fost Marian Drăghici. Dar şi Nicolae Manolescu: Marius Ianuş îşi lansa Ursul din containăr, la Gaudeamus, iar marele susţinător al optzeciştilor se afla întâmplător acolo. Marius Ianuş i s-a adresat de la microfon, chiar în debutul lansării. I s-a adresat astfel: „Mă piş pe tine, Nicolae Manolescu!”. După care a citit firesc poemul cu mama (singurul poem adevărat din acea carte şi absolut memorabil).

Se deduce uşor cum vedeau lucrurile douămiiştii: să îţi scrii opera şi să-ţi vezi de treabă. Să îi laşi după aceea pe alţii să şi-o scrie. Să nu încerci şi al 19-lea loz necâştigător.

De prin ’98 viitorii douămiişti erau deja plictisiţi de perseverenţa optzeciştilor. Le recunoşteau opera (în fine, nu chiar toţi; sau, pentru conformitate: o mică parte), însă nu uitau să adauge: 18 ani sunt destui! Se subînţelegea că au dat deja ce-i mai bun sau, dacă n-au dat, se vor chinui în zadar.

Mi-am amintit de acest fapt când criticul literar Gabriela Gheoghişor a ales să-şi încheie cronica la cartea Vino cu mine ştiu exact unde mergem (revista Ramuri, nr. 1 / 2014) astfel: „Dan Sociu este un poet (încă tânăr) de la care aşteptăm în continuare surprize plăcute”. I-am semnalat repede pe facebook faptul că Dan Sociu se află deja la a 9-a carte şi am întrebat-o, indirect, în context retrospectiv, dacă fie a confirmat şi răsconfirmat deja, fie încă mai aşteaptă surprize de la el. Mi-a răspuns „dar ce voiai să zic, gata, de-acum poate merge la culcare?!” I-am urat lui Dan Sociu să fie în măsură să-i ofere şi în continuare surprize plăcute în poezie. Dar să o facă repede!
Au trecut deja 14 ani de „douămiism” (chiar dacă de la semnalarea fenomenului, de către Marin Mincu, au trecut doar vreo 10).

Consecvenţi cu propriile principii, în 2018 douămiiştii vor lăsa, conştient şi de bună voie, locul altora. Mai sunt patru ani în care cei care încă nu au dat Cartea mai au timp s-o dea!

Patru ani, Gabriela Gheorghişor, în care sper că vei găsi cartea care să te facă să declari: „culcă-te liniştit, ai dat deja opera”. Dacă n-o vei găsi, Generaţia 2000 a trăit degeaba!

(revista Zona literară, nr. 1-4, 2014)

 

Later Edit: Marius Ianuș își amintește altfel întâmplarea cu Nicolae Manolescu. Cititorii pot găsi punctul său de vedere în comentariile din subsolul acestei postări. De asemenea, un drept la replică va fi găzduit pe acest blog în cazul în care îmi va fi trimis.

“Niciodată nu am vorbit astfel cu un bătrân (…) Eu l-am întrebat atunci pe Nicolae Manolescu de ce se înconjoară de securiști. Nu ar fi mai bine să ne asculte pe noi?” (Marius Ianuș)

un poem

Mai 12, 2014

Mi-au apărut câteva poeme în micuţa revistă (sper că şi-a păstrat formatul) Litere. Copiez aici unul dintre ele. Cine doreşte, poate citi întreaga revistă, în format pdf, la această adresă: http://www.bibliotheca.ro/reviste/litere/#

măscăriciul

stătea la o margine de drum
îmbrăcat în haine de măscărici
cu un megafon în mână şi de câte ori
trecea un om pe lângă el îi striga
numele de se auzea până în adâncul pământului
treceau oameni de prin toate părţile lumii
iar el parcă îi cunoştea pe toţi
căci nu doar că îi striga pe nume
dar mai şi povestea câteva întâmplări
năstruşnice din viaţa fiecăruia
şi ca un măscărici adevărat
îi maimuţărea apoi pe oamenii respectivi
de-i venea să intre în pământ
de ruşine aşa că oamenii au început
să-l ocolească nu mai treceau pe drumul acela
şi măscăriciul stătea singur de dimineaţa
până seara târziu cu megafonul în mână
dar nu mai striga nimic se usca de singurătate
se învinovăţea pentru firea lui ciudată
care nu-i dădea pace
se ruga să mai treacă
măcar un singur om şi se jura în sufletul lui
că n-o să-l batjocorească deloc
ba chiar o să-i fie cel mai bun amic
şi de parcă i-ar fi fost auzită rugăciunea
apăru în faţa lui un om obişnuit
îmbrăcat obişnuit şi măscăriciul
fără să stea pe gânduri îşi duse din îndelungata
lui obişnuinţă megafonul la gură
şi începu să îşi facă numărul.

(din revista Litere, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2014)