Subliniere cu roșu

august 27, 2021

”Subliniază-mă cu roșu” nu pentru un oarecare Salvează (fișierul) cu nume. Un AutoCorrect situațional, cum și de direcție. Irina Lazăr face, în ”geometrie plană”, o gramatică a iluziei și deziluziei, a micilor capricii sau capcane pe care tot ea – cum altfel – și le întinsese cu nonșalanță. De altfel, în câteva puncte, își ia în răspăr stările (pag. 8, 10, 30, 38), reușind chiar să fie (auto)ironică în abstract (pag. 11). Avem, pe de o parte, senzualitatea care (își) ridică probleme, se chestionează curent, dar și un fundal ”mai cuminte” care o poziționează (și revitalizează) în spațiu; și avem, apoi, o conduită a micilor gesturi și a punctelor (geometriilor) de reflecție. Totul pe un ton inițial relaxat, dar și fără nicio cădere. Practic, nu tensiunea e cea care ține direcția, ci chiar neluarea prea tare în serios, într-o primă fază; imediat după aceea, nesiguranța e drastică, vindicativă, nu prea lasă spații de ieșire. Poezia Irinei, naturală în absolut, intimă, reușește să nici nu îți impună distanțe și să nici nu îți dea peste mână când ”participi” prea tare. De altfel, în ”geometrie spațială” (al doilea capitol al cărții), cititorul poate fi și mai intruziv, autoarea aproape că e cu tine la o cafea și îți vorbește despre un Altul. Tot acum, însă, discursul (feminist) devine și mai insinuant, aproape că îți reproșează ceva, te scoate din confort, te întreabă, indirect, dacă nu cumva ai greșit și tu. Își arată fața de rană proaspătă. Iar cartea Irinei Lazăr, ”Subliniază-mă cu roșu”, se ridică și umblă și e o corectură (umană) în carne.

pdw în italiană

august 18, 2021

Scriam eu, cândva, într-o poezie, cum să treci dintr-o cameră în alta fără a te opri neapărat undeva, adică oprindu-te în mai multe locuri, dar să nici nu simți că te-ai fi oprit sau că ai fi vrut să faci asta, și totuși să înaintezi încet prin acele camere, toate deschise, atingând unele obiecte, impasibil la prezența altora cu nimic diferite în fond. Și, totuși, faptul să aibă o consistență a sa, aproape insesizabilă și care, oricum, din exterior, ar părea un fel de confuzie.

Mi s-a întâmplat apoi pe o stradă din Harlem (când „camerele” au devenit, brusc, intersecție de pericol, deși n-am avut nicio clipă senzația și inclusiv cel care îndreptase arma spre mine a plecat, tot la fel de brusc și firesc, ca și cum nimic nu se întâmplase), iar, în alt plan, ceva asemănător cred că am pățit cu doar câteva minute în urmă (sau cu doar câteva ore după ce am pierdut din senin avionul), citind ”Il dolore nel Canto”, direct în italiană – poate și de aceea: de regulă, mă opresc și traduc ceva în română, nu citesc neîntrerupt o carte întreagă în italiana, în câte o pauză mă apuc să traduc măcar un pasaj, de curiozitate sau ca să înțeleg mai bine, nu trec așa, pur și simplu, de la un poem la altul și la altul, ca și cum sunt, imperturbabil, în largul meu, ca și cum e firesc doar să mă mișc pe acolo.

… Cum nu am tradus nimic, postez, momentan, un poem al ei în italiană. Despre Daria pot doar să spun că e prima poetă italiană pe care am cunoscut-o la București, de altfel știe bine limba română, în care am și vorbit. Și are un accent minunat, te face să te simți între Paris și Trieste chiar dacă te afli doar în Drumul Taberei.

întâlnirea ”de acasă”

iulie 18, 2021

un interviu pe care mi l-a luat Tudor Voicu, pentru Agenția de carte – vezi link

”Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie”

iul. 17th, 2021 | By admin | Category: Studioul de carte

Daniel D. Marin a publicat cinci volume de poezie (”Oră de vârf”, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; ”Așa cum a fost”, 2008; ”L-am luat deoparte și i-am spus”, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; ”Poeme cu ochelari”, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015; ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, 2021) și un mic jurnal sardo-american (”Din România sunt doar eu”, 2018). O versiune restrânsă a ”Trupurilor” (30 de poeme în italiană și engleză) s-a aflat printre finalistele ediției din 2021 a premiului Bologna in Lettere, secțiunea Cărți inedite. Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (”Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc”, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. Din 2011, este redactor asociat la revista Zona literară, unde a inițiat o rubrică de poezie italiană contemporană, traducând, pentru prima dată în limba română, texte de câțiva dintre cei mai reprezentativi poeți italieni de astăzi. Poet, călător și fotograf amator, momentan locuiește în Sardegna, unde, între 2016 – 2019, a fost reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione a orașului Sassari. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Daniel D. Marin.

– La o distanță de șapte ani de la „Poeme cu ochelari”, reveniți în spațiul poetic cu volumul „trupurile care nu ne vin niciodată bine” (Editura Limes, 2021). Care e povestea acestei cărți?

– E o carte la care nu știam dacă voi mai reveni vreodată pentru versul (sau corpul) final, cea mai mare parte din ea fiind scrisă prin 2012-2013, când am și plecat din țară, după câteva lucruri pe care tocmai le aflasem despre chiar corpul meu de atunci. Cred că am și uitat de ea mai mulți ani, sau am vrut să uit. Între timp, am mai publicat, într-adevăr, cu ocazia trecerii mele (de câteva luni) pe la Timișoara, poemele cu ochelari, deci o parte din problematica soft a distanțării și apropierii, cu schimbarea de perspectivă dată de, în sens larg, ochelarii pe care-i purtăm, era deja și mărturisită, și, bănuiesc, pe jumătate iertată. Credeam, așadar, că am lăsat aceste Trupuri la București, fiind astfel capabil să nu mă mai uit înapoi. Dar, cu un editor atât de atent ca domnul Petean, un prieten al cărților, în cele din urmă se pare că n-am fost.

– Două dintre poeziile recentei apariții sunt dedicate scriitorilor Mihai Ursachi și Gellu Naum. Care este rolul celor doi în propria devenire literară?

– Cei doi au, alături de alți câțiva, un loc în acel spațiu, strict interior, pe care în exterior îl numim poezie, literatură, scriitură, întâlnire, empatie, în cazuri cu totul aparte chiar ”devenire”. Dar pentru mine e vorba doar de un loc pe care îl mai vizitez uneori. Nu pot să spun că am luat, vreodată, ceva de acolo. Când m-am mai trezit – din senin și în alte locuri – cu o stare care vrea mai mult de la poezie, sigur că nu mi-am luat pe loc rămas bun de la ea, însă nici nu mi-am proiectat vreo minimă siguranță că va și ieși ceva de acolo. Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie, nu este ceva pe care eu unul să mă fi bazat. De aceea, n-am nicio idee nu doar despre rolul celor doi într-o chestiune atât de specifică, însă nici măcar despre devenirea literară în sine. Despre devenire, în câteva linii mari – la o introspecție mai atentă, aș avea. Despre literară – nu, e ceva prea specific. Dincolo de asta, fiind un volum întins pe vreo trei decenii (primele versuri datând de prin 2009-2010, iar ultimele din 2021; ultimele foarte puține, e drept), aveam de închis riscuri de structură, dar și de mesaj. Ce aveau de comunicat aceste (insistente) corpuri altora decât mie?! Și sub ce formă, logică internă sau structură o puteau face?! Sigur că, în acest sens, dialogul de la distanță cu acei doi poeți, pe care nu prea avusesem șansa să-i și întâlnesc, n-a rămas indiferent pentru mine, chiar dacă mi-am scris cu totul altfel cartea decât poate că ar fi făcut-o ei. Faptul în sine de a fi și Mihai Ursachi și Gellu Naum pe acele două pagini, lângă mine, a contat. Pentru că m-am putut astfel conecta mai bine cu o miză, poate și cu o structură.

– „trupurile care nu ne vin niciodată bine” este structurată în șase secțiuni distincte și unitare: „Din dilemele domnului R”., „Vocea”, „Sacul”, „Spațiu intim”, „Toată seara” și „Grifonul”. Cât cântăresc inspirația, experiența și munca în organizarea unui volum de poezii?

– A cântărit mai mult ceea ce a venit înspre mine, uneori peste mine. O acutizare a anumitor stadii ale corpului/corpurilor, o, aproape, sufocare a altora din imediata mea vecinătate sau, în orice caz, în proximitatea mea umană, indiferența sau excesul de atenție chiar în timp ce oamenii ignorați sau aplaudați se stingeau. Cu Chibrit, de la Cagliari, dincolo de o poezie, am o foto. Am cunoscut o faună umană de trupuri care, la fel ca al meu, încercau totuși să vină bine, să se potrivească, sub privirile personalităților care s-au nimerit pe acolo. Unele încă își caută trupul, altele fug de el. Altele, desprinse de trup, se adăpostesc în trupurile altora la fel de mirate.

– Cartea pe care o semnați este o ediție bilingvă, textele fiind traduse în engleză de Liana Andreasen. Care e sentimentul întâlnirii cu propria poezie în haina unei limbi internaționale?

– De fapt, textele există și în italiană, însă le-am tradus eu, nu prea îmi dau seama cum sună (nu întâmplător, cel mai des – chiar mereu, până acum doi-trei ani – poeziile mele au fost citite în public de alte persoane, nu de mine – ca să nu rămân în povestea mea, să o văd din exterior). Ramona Mihăilă, pe Facebook, nu era de acord cu versiunea în engleză a titlului, întrucât ei îi sună rece. I-am răspuns că, în lectura mea, mai mult decât rece, sună clar, sugerând sec, așadar fără dubii, acea ruptură / contradicție între ce ne-am aștepta de la corp și ceea ce, până la urmă, ajungem să parcurgem cu el. Acel ”fit” din titlu și alte ”tehnicalități” americane reușesc o demarcație pe care, altfel, eu, în cuvintele mele românești, nu prea o puteam exprima fără ca, totodată, să o îmblânzesc. Mircea Petean vorbea de o ”falsă narațiune în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului”. Dar sunt și locuri unde aș fi putut opta pentru chiar acel ”rece”, pentru că, în afară de cele câteva, destul de aeriene, ale neadaptatului și distratului domn R. (care e și o replică la domnișoara o., dintr-o altă carte publicată de mine, nu doar la simpaticul personaj din poemul lui Mihai Ursachi), sunt, în volum, și mici ”povești” tragice care, iată, în engleză declanșează mai ușor un semnal de alarmă, prin chiar demascarea rece a celor care le-au privit cu răceală. Dacă traducerea Lianei (care mi-a și devenit rudă, ”verișoară mai mică”, pe parcursul discuțiilor noastre) reușește – cum mi s-a semnalat – această complementaritate este bine.

– În poezia „trupul care nu îmi vine bine” scrieți: „și linistea aceea/ de început de lume/ când nimeni nu cunoaște încă/ nimic despre disperare”. Este acel început de lume, dinaintea vieții și morții, o dimensiune la care putem tânji prin poezie?

– Începutul de lume este abia începutul creației, ceea ce ar avantaja poezia, într-adevăr. Și un soi de inocență și gingășie, care însă nu exclude mișcările tectonice și exploziile vulcanice. Cu alte cuvinte, lângă acel ”a tânji la” ar putea merge la fel de bine un ”a fugi de”. Întrucât nu e vorba de un spațiu primordial cu un fel de grădină inofensivă și un mic Adam și o prea-frumoasă și prietenoasă Eva, ci de o pre-condiție. Care nu exclude o dimensiune a retragerii, însă nici nu poți să închizi ochii, azi, prea mult timp. ”Ce nu te omoară te face mai puternic”, spunea Nietzsche, însă, uneori, ceea ce te face mai puternic exagerează. Cred că poezia mea din acest volum a apărut după o serie de asemenea exagerări, deși nu cu mult înainte și nu cu mult mai târziu au existat și există câteva mici insule unde chiar și începutul e posibil.

– În măsura în care puteți transmite din culisele personale, cum arată, astăzi, viața și planurile mai mult sau mai puțin literare ale scriitorului Daniel D. Marin?

– Aminteam de acele mici insule, dintre care una este inclusiv geografic cât se poate de reală. Fără planuri, așadar. Mă mai bucur vreo 9 săptămâni de insularitatea care mi-a fost casă în ultimii 9 ani. Pe final de sezon, sunt, încă, un fel de Robinson Crusoe sard. În Barbagia, într-o dimineață am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”, pe care am fotografiat-o. Proprietara, o femeie liberă niciodată căsătorită, după ce m-a zărit mi-a făcut o cafea și turul casei, ca să o văd și din interior. Apoi câțiva tineri mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima insulei sunt foarte frumoase, dar n-au șanse la miss Italia din cauza înălțimii. După care mi-au spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test. Cineva, la terasă, a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Liquore allo Zafferano, cât și Finochetto di Orgosolo (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final am găsit nota de plată achitată. Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care m-a condus, alături de Marco, la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale satului. Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.

Orgosolo și Gavoi

iulie 13, 2021

– ești austriac?!
– nuuuu
– ce ești?
– român; și un pic sassarez.
– își ofer un mirto!

… după aceea squadra azzurra a câștigat.

De dimineață, am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”. Proprietara casei, o femeie liberă, niciodată căsătorită, a trăit 30 de ani la Roma, după care s-a întors în Sardinia, unde sunt și cele șase surori ale ei și doi frați. Mi-a făcut o cafea și turul casei.

– De unde vii?!
– Din Gavoi.
– Ai greșit! Se pleacă de la cele circa 400 de desene colorate (murales) din Orgosolo, apoi se trece pe la muntele San Giovanni și pe la lacuri și abia la sfârsit se vizitează Gavoi!…

Până prin anii ‘80 încă se practica ”banditismul pentru răscumpărare”, dar de atunci au trecut, totuși, destui ani. Așa că mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima Sardiniei sunt foarte frumoase, dar nu câștigă miss Italia din cauza înălțimii. Apoi mi-a spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test.

Orgosolo e printre foarte puținele locuri în care toată lumea vorbește în sardă și în dialectul local. Deși construcția frazei, mai des decat în cazul limbii italiene, e similară celei din limba română, nu reușesc să pricep nimic, așa că atunci când nu mi s-au adresat direct, n-am înțeles mare lucru din discuția din noaptea aceasta și nici n-aș putea să spun mâine cum se pronunță Orgosolo sau Nuoro (cu toate că limba sardă e mai aspră, „ca româna”, în niciun caz „ca italiana de la Milano sau din Toscana”). Cineva de la terasă a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Finochetto di Orgosolo, cât și Liquore allo Zafferano, din părțile locului (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final a achitat nota de plată.

Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care, alături de Marco, m-au condus la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale orașului.

Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.

Trupurile…

mai 16, 2021

A, iată! A apărut cartea care de 10 ani mi-a tot dat târcoale. Până la urmă, a ajuns la unul dintre cei mai buni editori din țară, un om într-o specială relație cu poezia, care mi-a și făcut surpriza s-o publice.

De pe Agenția de carte:

La editura Limes a apărut volumul ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, de Daniel D. Marin.

„Daniel e un maestru al narațiunii false în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului, iar acesta primește conotații cu totul și cu totul frisonante. Evident că e o tehnică bine articulată de a masca neliniști, spaime și angoase abisale”
(Mircea Petean)

Daniel D. Marin a mai publicat patru volume de poezie (Oră de vârf, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; Așa cum a fost, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; Poeme cu ochelari, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015) și un mic jurnal sardo-american (Din România sunt doar eu, 2018). Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. De câțiva ani, trăiește în Sardinia.

poezie română în Australia

mai 16, 2021

Aflu absolut întâmplător de o antologie apărută anul trecut, în Australia, și din care am tot citit în acest weekend. Se numește ”Romanian Poetry. From its Origins to the Present”. Îmi păstrez și eu aici, repede, două poeme. Unul al unei poete din Republica Moldova pe care o cunoscusem la București, înainte să plece / să se mute, parcă, în America. Celălalt, al unui prieten cu care, tot la București, prin multe locuri am fost, dar care, din păcate, nu mai locuiește în niciun oraș. Îl revăd, totuși, acum, cu un poem scris „aproape sub ochii mei” cu peste un deceniu în urmă și ajuns, între timp, iată, în Australia…

domnul R. somnambul

noiembrie 16, 2020

alături de Crina Popescu 🙂

„nouăzecist” de plăcere

octombrie 21, 2020

Florentin Sorescu abordează 3 voci poetice diferite care interferează. Una este, decisivă, a lui Cristi Popescu. Amaretto (ed. Brumar, 2020) este o autobiografie poetică unitară care alunecă uneori în prozaic și sentimentalism temperat, e ludică, (din perspectivă) infantilă. Ajunge la cititor într-un fel, paradoxal, tragic. Râzi și plângi în același timp.

fragment din ”Trezește‑te, Lazăre!

Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deși se află în aceeași clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când adoarme. Copiii ajung acolo duşi în braţe. Oamenii mari sunt puşi pe nişte măsuţe cu roţi asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea, ei sunt triști şi nu vor să ajungă în rai.

Doamna Mariana ne‑a spus că acolo sunt o grămadă de jucării, dar nu ne dau voie şi nouă să intrăm pentru că este foarte frig şi răcim. Pentru cei adormiți e altă socoteală. Ei nu simt frigul şi nici nu strănută, ci doar visează.

Cei care ajung în rai sunt fericiţi, chiar şi oamenii mari, cu toate că la început nu‑şi dau seama de acest lucru.

Majoritatea celor care se duc în rai trec mai întâi prin blocul operator, unde sunt orbiţi de nişte lumini puternice. Acolo li se face o injecție ca să nu îi doară atunci când sunt cusuţi. După ce li se face injecția adorm şi visează tot feluri de lucruri.

Şi Pinocchio a fost dus în blocul operator, dar asta o ştim numai noi, cei din spital. Copiii care n‑au fost niciodată internaţi n‑ar putea să înțeleagă. Lui Pinocchio nu i‑au ieșit bine cusăturile şi de‑aia s‑a spus că a fost cioplit din bucăți din lemn. De câte ori nu le iese ceva, oamenii mari inventează poveşti. De fapt lui Pinocchio i‑au greşit nasul şi, ca să se justifice, au născocit faza cu crescutul lui din cauza minciunilor. Dacă ar fi adevărat, toţi doctorii de‑aici ar avea nasurile mari.

Poem naiv

În fiecare zi la orele 16 mă așezam în fața ferestrei
n‑am să înțeleg niciodată de unde atâta precizie
pe‑atunci ceasurile mi se păreau de neînțeles
ca și trecerea timpului
singurul instrument de măsură erau bătăile inimii,
m‑așezam în fața ferestrei și așteptam să vină
de la serviciu
strada mi se părea un animăluț adormit în culcuș, nu știu de unde imaginea asta, poate
pentru faptul că orice pui care își așteaptă mama
vede în spațiul din jurul lui o căsuță,
o așteptam să vină și să îmi facă cu mâna,
atunci inima creștea în mine atât de mult
încât simțeam că pot să o ţin în căuşul palmelor,
inima pe‑atunci avea un contur,
tot ce vedeam părea viu, pipăibil cu mâna,
chiar și zânele alergau cu tălpile ude

din Discuția secretă

iunie 22, 2019

… după vreo cinci-șase ani de Discuția secretă și vreo doi-trei de când am aflat eu de ea, s-a întâmplat să sustrag, azi, și un text din ea. de Iulian Leonard citisem deja o carte de autor (bună), dar mai jos textul care atât de timid a ajuns în cele din urmă la mine:

nu aplaud la aterizare
vin de la un meci, am mers şi io la un prieten. ies la 00:00 fix din bloc şi m-opreşte echipaju` de poliţie. îmi cer din maşină să mă legitimez. le dau buletinu’, îi întreb pentru ce şi ce-i intere pe ei cu ce m-ocup şi de unde vin. vin şi io de la un meci, swansea-liverpool 1 la 0, ultimii clasaţi. care control de rutină? îs suspect, am sărit vreun gard, am călcat strâmb pe trotuar sau vrei să te asiguri că dacă nimeresc într-un rahat îmi iei și norocu` ăsta?
(Iulian Leonard, în Discuția secretă de acum un an, circa)

noi, emigranţii

aprilie 13, 2019

Dan Gulea a scris despre emigranții fericiți, ai lui Bogdan Suceavă, dar și despre cei incerți (încă în călătorie), ai mei:

De-a lungul Europei, de-a latul Americii, revista Apostrof, nr. 2 (345), 2019 – citeşte ARTICOLUL aici!

jurnal & jurnal

decembrie 30, 2018

Dacă prin mai-iunie, apărea ”din România sunt doar eu”, un jurnal din fața ochilor mei, deja în noiembrie Ofelia Prodan răspundea prinvoci cu defect special”, un jurnal din spatele ochilor ei (deci din mintea ei).

La lansarea vocilor… un fel de petrecere în care fostul (jurnalul meu) era înlocuit cu ”actualul” (jurnalul Ofeliei) mi-am trimis și eu câteva personaje de forță din carte să facă ceva, să împiedice deznodământul crud sau măcar să-și privească până la capăt soarta în față: să se uite, cu capul sus, ce noi personaje le iau locul!

Nu mai târziu de luna aceasta, aflu de un nou jurnal, dintre Doria Șișu Ploeșteanu și Ștefan Doru Dăncuș, care duc dialogul între filele aceleiași cărți (”jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză”).

În lipsa soluției subversive (care, deci, să readucă în prim-plan propriul jurnal), îmi aleg două fragmente-răspuns de Ofelia (mie) și Doria (lui Dăncuș), de care mă bucur și la figurat (pentru că au scris astfel de chestii), și la propriu (pentru că am și norocul să le fiu prieten).

Din România se pleacă mereu cu supărare. În țară au rămas esențele tari. De plecat au plecat cei cu suflete sensibile. Aud multe povești și multe definiții se dau pe seama ăstora plecați, dar iată că și eu sunt venită în Irlanda noaptea. Am învățat să fumez afară, am învățat să zâmbesc la oameni, am învățat dracului să spun vă rog, mulțumesc și iertați, am învățat să nu fiu îngâmfată, fudulă, izmenită, falsă, vulgară, am învățat să fiu, așa cum nu prea mulți știu, simplă. Parcă vorbesc la fel ca Paler. Oare pe el ce l-a determinat să vorbească așa? O fi ajuns și el undeva plecat de altundeva, noaptea, pe frig, apoi o fi fumat afară? S-o fi întrebat și el ce și cum așa cum ne întrebăm noi acum? Nu-i greu să pleci. Nu-i greu nici să te orientezi cu fața spre înainte, e mai greu să pierzi năravul de-a te uita în spate. Apoi e iară greu să vezi că nu mai cazi cum erai obișnuit să cazi. Prin străini, străinii te ajută. Și vulpile-s prietenoase. Chiar și-așa, nu-i fain să tremuri cu țigara-n gură? Nu-i ăsta cel mai poetic moment? Nu-i greu.

(din jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză, ed. Singur, 2018)

Madam Merkel adoarme satisfăcută într-o seară, dar are un coșmar cu ea violată în centrul Berlinului, ziua în amiaza mare, de un grup de imigranți fundamentaliști sirieni. se trezește tremurând asudată și formează numărul de telefon al lui Renzi. Renzi adormise și el mai mult decât satisfăcut, dar și el are un coșmar cu un poet român imigrant, pe nume d.d. marin, care devenise în scurt timp un politician atât de abil și machiavelic încât era cât pe ce să-i ia locul de prim-ministru, dacă nu se trezea tremurând asudat și nu forma imediat numărul lui madam Merkel. telefonul lui Renzi suna ocupat, telefonul lui madam Merkel suna ocupat. amândoi se gândiră simultan că aici nu poate fi decât mâna machiavelicului politician d.d.marin care, de fapt, în acest moment dormea dus în camera lui de cămin din orășelul Sassari și visa poeme elaborate sub forma unor strategii politice pe termen lung de redresare economică a Sardiniei, devenită printr-un miracol aparent inexplicabil stat independent.

(din voci cu defect special. Jurnal de facebook, ed. Paralela 45, 2018)

poete din Diaspora

noiembrie 27, 2018

Le-am întâlnit, recent, la Torino, iar odată revenit pe insula mea am continuat să le cunosc, citindu-le cărțile. În poemul de weekend, de Florentina Niță îmi păstrez o mică ”axiomă” a spațiilor de afinitate, precum și relativitatea (nu mă așteptam nici eu la o astfel de complementaritate în Sonete și fum, ed. Timpul, 2014), iar de Crina Popescu am ales poemul de la pagina 13 (din Sângele cuvântului, editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2015), pentru că atunci când ne-am întâlnit mi-a spus că ne cunoaștem deja, iar poemul ei mi-a adus aminte de un altul, pe care mi l-a citit, când eram mic, Emil Manu, de care nu prea mai amintește nimeni după ce a plecat, așa cum nici de poeții care au plecat în Diaspora nu prea mai amintește nimeni la București. Însă, dacă ea m-a contrazis la Torino, legat de jurnalul meu, cu atât mai mult o contrazic eu, de la Sassari, legat de poezia ei: nu e noapte și nu e nici frig, pentru că sunt mulți oameni în sufletul ei!

între Milano și Sassari e Torino

noiembrie 18, 2018

9-10 noiembrie

Între Milano – cu Mirela Dumi, care îmi va da subiect de teză, și Denisa și Mihaela, care mi-au dat subiect de roman – și Sassari nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino, unde erau deja câțiva scriitori din România și Republica Moldova.

Împreună cu Iuliana Cimpoeșu, enumerăm joburile pe care le au românii pe care am apucat să îi întâlnim în Italia, îmi amintesc imediat de Georgeta Sebie, din Olbia, Maria Pop (traducătoare în italiană la Torino, profesoară de limba engleză în orășelul marmurei, Carrara, și, de câteva luni, dacă nu mă înșel, directoare ICR la Madrid), Miruna Căjvăneanu și Anca A. Mihai (jurnaliste), Cătălina Curceanu (fizician şi cercetător remarcabil care, în timpul liber, se ocupă și de popularizarea științei), Mihai Bursuc (fotograf), Kristina Cepraga (actriță), Teodora Madasa (ea are, practic, jobul pe care mi-l doresc eu, după ce a lucrat și la câteva ediții ProCult Film Festival, la Roma…), adaug imediat avocat. Cabinetul Iulianei este unul de avocatură.

La cabinetul Iulianei am ajuns ca să-mi las bagajul în pauza ei de prânz, după ce Manuela Nicora mă luase chiar de la autogară, ca să ne plimbăm, prin ploaie, prin oraș, iar cu Naty urma să mă văd peste doar două ore. Dar cele două ore au trecut imediat, așa că, după ce am urcat bagajul la primul etaj și am coborât cu ele la cafeneaua de la intrare, am urcat la primul etaj să îmi iau bagajul, fără să ne mai plimbăm prin oraș.

M-am împrietenit cu Ema și, apoi, cu micuța Eleonora, deși Eli nu prea vorbește cu mine, în schimb e foarte bucuroasă că o leg la ghetuțe și accept spontan joculețul cu două cordoane de plastic care sigur au și un nume. Unul este al Emei.

După ce eu am spus, sec-destins, că fragmentele de jurnal nu sunt despre călătorie, deși m-am dus pe un alt continent, și nici despre România, decât prin absență, și nici măcar despre cele peste 350 de persoane (”personaje”, mă corectase deja) despre care am scris, Crina a spus, inocent-mistic-intens, că ”dacă Daniel din Noul Testament e un tălmăcitor de vise, Daniel de aici e un tălmăcitor al realității” și a spus ”notează” și-am notat, însă, dincolo de asta, Crina m-a lăsat în largul meu, de nu cumva, delicat, m-a împins.

Despre starea de libertate dincolo de prejudecăți, cu Ramona Chicuș, care a făcut, cu entuziasm, totul altfel decât ”românește”, locuind chiar și în nordul Africii, o perioadă, ca să deprindă, acasă la ele, aromele pe care ea le transmite mai departe, prin mâncare, celor care trec prin bucătăria ei din Torino.

Vin brulè cu Olimpia Danci, pe via Roma, până la piazza San Carlo, unde am degustat și cremă de ciocolată și fistic, sub umbrelă.

”La Serenissima”, cu Andrei Paiu, la Consulat, unde Nicolae Dabija ne arată cum cititorii identifică literatura cu viața și îl întreabă despre ce mai fac personajele din cărțile lui, ba chiar îi cer numerele lor de telefon. Ale lor e ok! Mie îmi plac mesele rotunde unde niciun cititor nu mă vede și eu îi văd pe toți, adică mesele rotunde cu un colț. A doua zi, la biblioteca Grigore Vieru, pățesc și eu ceea ce-au pățit personajele mele de jurnal: Crina mă privește, nu îmi cere numărul niciunuia dintre ele, în schimb vorbește despre mine, ca și cum știe totul; dacă știe?! Nicolae Dabija îmi spune că se regăsește pe sine în fragmentele mele de jurnal, dar și pe Crina, și pe mine, atât cât am apucat să ne cunoaștem, apoi îmi arată, pe furiș, un caiet în care a scris, live, mici fragmente de jurnal. Respir ușurat: nu sunt singurul!!

PS: foto de la Constantin Niță:

 

din România sunt doar eu… la Torino

octombrie 29, 2018

Sigur, mă ştiţi. Nu am scris nimic patriotic, nici măcar nu l-am cunoscut pe Grigore Vieru, totuși am fost invitat la Maratonul cultural al bibliotecii cu același nume și, urmând oricum a fi între Milano și Genova (pentru nava înapoi spre Sardegna), nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino. Așa că îi voi cunoaște pe românii care scriu în / din Italia, în aceeași zi vom lansa și micul jurnal.

Torino, 10 noiembrie, 10:30 – 18:30
Biblioteca românească Grigore Vieru, via Reiss Romoli, 45

Cine vine, să nu ezite să mă bage și pe mine în seamă, n-aș vrea să rămân din România sunt doar eu în Italia!…

Grațiela Benga despre jurnal

octombrie 26, 2018

Distanțe

Grațiela Benga
revista Orizont, octombrie 2018

În 1808, când Gheorghe Asachi a plecat la Roma pentru a-şi completa studiile, nu avea cum să ştie că, peste două secole, în mentalul colectiv românesc se va fi conturat clivajul dintre cei care au rămas şi cei care au plecat. Mi-am amintit de însemnările lui Asachi (care nu puneau problema rămânerii) tocmai pentru că diferenţa de paradigmă faţă de jurnalul unui călător de-acum este izbitor contrastantă.

La studii a plecat, în urmă cu câţiva ani, un poet. Ca atâţia alţi tineri scriitori, de altfel. Însă voiajul lui Daniel D. Marin se prelungeşte dincolo de perimetrul universitar din Sassari, Sardinia. Laconice, notele celor 36 de zile ale călătoriei în America se mulţumesc să distingă geometrii, să deruleze imagini şi să înregistreze, simptomatic, reacţii. Să schiţeze, din câteva tuşe nealterate, opţiuni – arhitecturale, intelectuale, estetice. Sau chiar antropologice. Să fixeze liniile mari ale contradicţiilor ori ale zonei de dialog dintre Vechea şi Noua Lume.

De cele mai multe ori, cu un aer rezervat. Mai rar, cu un umor vag: „simpatic oraş”, San Francisco are „zgârie-nori serioşi, străzi înclinate, aglomeraţie ca în Europa, în centru”, iar Los Angeles „este cel mai mare sat pe care l-am vizitat vreodată.” Marcat de spiritul unui spaţiu în care contextul autoreflexiv abia mai dă semne de viaţă, Daniel D. Marin recurge la realismul fluctuaţiei şi vulnerabilităţii pentru a încerca să reaşeze urzeala zdrenţuită a lumii. Şi, mai ales, să se reconstruiască.

Reconstrucţia individuală se produce însă pe o insulă în care diversitatea profilurilor identitare nu exclude percepţiile teratologice. Fundamentale, oscilând între (ne)justificate distanţări şi modelări ale apropierii, legăturile cu ceilalţi se resemantizează: „trăiesc fiecare moment, dar îl trăiesc prin ceilalţi. Eu nu mă exteriorizez nici când mă simt bine. […] Şi atunci toţi cred că, de fapt, nu mă simt bine. […] Bun! Chiar şi în miezul nopţii, eu trebuie să ies din noapte, să mă uit la ea de aproape, apoi din depărtare. Să iau distanţă.” Pe ţesătura intersubiectivităţii firave care străbate din România sunt doar eu (Paralela 45, 2018) se reliefează, mai mult ca orice, etica autenticității subiectului – cu prezentul lui insular, dar şi cu memoria/ fantasmele unor locuri sau identităţi reverberante.

Însemnările lui Daniel D. Marin nu oglindesc autocentrismul cartezian şi nici nu trimit spre textul schizoid postmodernist. Cu pagini a căror gravitate e mascată de concizia enunţiativă (ca la creionarea unor familii destrămate din pricina emigraţiei), reflectă, în schimb, orientarea senină pe terenul re-venirii: „M-am oprit să mă uit unde locuiesc în acest moment. Astăzi.” Formă de vieţuire (inter)subiectivă, scrisul micşorează chiar şi distanţa dintre cel plecat şi cel rămas.

(Grațiela Benga, revista Orizont, octombrie 2018, pag. 14)