noutăți despre BorderLine 2000

iulie 14, 2022

ei, iată, un bun început de discuție!

Smărăndița⁠-⁠Elena Vasilachi, pornind de la „BorderLine 2000”, pe care o publicasem anul trecut, împreună cu Raluca, la Ratio et Revelatio:

https://fictiunea.ro/2022/119/art4/index.html

Poezia feminină. Mit sau actualitate?

Smărăndița⁠-⁠Elena VASILACHI – Carte – nr. 119 / 31 (serie nouă) / 20 iunie, 2022

Antologia întocmită de Daniel D. Marin, Borderline 2000 (Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021) reprezintă o confirmare de necontestat a faptului că poezia scrisă în și cu spiritul femeii contemporane nu mai stă sub semnul infailibil al concesiei de gen, ci depune o mărturie clară în favoarea literaturii ca spațiu al ideilor, nu al stigmatelor sexiste. În acest context, prefața volumului, semnată de criticul literar Emanuela Ilie, discută în anticamera poemelor ce irup în paginile următoare despre viziunea (încă) parazitară care plutește deasupra scriiturii feminine ce „continuă să fie percepută drept o formă de discurs larmoaiant, înecat în sentimentalitate/sentimentalism și caracterizat prioritar printr⁠-⁠o serie restrânsă de trăsături inferioare ori joase, precum: puritatea virginală, instinctualitatea, senzualitatea, frenezia dăruirii de sine, intimismul larmoaiant, antropocentrismul călduț sau desuet ș.a.m.d.” (p. 14) Mai mult, amintește de dimensiunea frivolă în care este inserată, prin impulsul memoriei colective, scriitura feminină, care merită, sans doute, să fie scoasă de sub mitul mercantilității erotice sau al patetismului înscris sangvinic în ADN⁠-⁠ul feminin. Începând cu prefața și până la ultimele versuri ale acestei antologii, avem oricum prilejul de a asista la un adevărat proces prin care miturile amintite anterior sunt spulberate – fără grație (sic!).

Ingenioasa modalitate de a pune în dialog scriitoare reprezentative pentru două spații culturale distincte (românesc și italian) dublează miza identitară a antologiei: prin ce se deosebesc poetele care iau parte la această conversație dilematică? Se poate stabili un punct de intersecție între cele două tipuri de imaginare? Care este obiectivul acestor linii de dialog poetic? Astfel de întrebări pot constitui repere care să ghideze modul de receptare nu doar a textelor propuse, ci și a existenței femeilor la cârma literaturii. Desigur, formulele de reprezentare poetică a scriitoarelor sunt cât se poate de diverse, însă ceea ce conferă armonia liniei melodice care străbate volumul este, așa cum adaugă într⁠-⁠o notă critică inserată pe coperta a IV⁠-⁠a Al. Cistelecan, transformarea paradigmei „limbajului de mătase cu aceea a limbajului de șmirghel.” Astfel, se poate spune că textele antologate de Daniel D. Marin au la bază o poetică a șmirghelului, nicidecum a mătăsii, care se face franjuri, se dezintegrează sub puterea uluitoare a condeiului greu al poetelor.

În procesul demitizării femeii ca instanță lilială, fragilă, care se bucură de compania fluturilor diafani și a ceaiului de mușețel, poeta Antonella Anedda apare cu o serie de poeme în care femeia sau realitatea din jurul acesteia sunt puse în directă legătură cu fauna reprezentată prin simboluri ale puterii, așa cum identificăm în Dragoste și corb: „Toată coborârea – a mea și a corbului – mirosea a mesteacăn și miere.// Acum ne luăm zborul: el către cer eu spre pământ” sau în Octombrie, noapte: „Primește această tăcere: cuvântul strangulat în întunericul din gât ca un/ animal imobil, ca un/ mistreț împăiat care sub ploile repezi de octombrie scânteia în beci.” Astfel de imagini nu mai pot continua linia interpretărilor textelor scrise de femei, văzute ca un nud de cuvinte. Casnicul primește o aură metafizică, iar aici Antonella Anedda demantelează cu o forță incredibilă clișeul actului de a coase văzut ca activitate de esență gospodărească, căci, așa cum spuneau, de pildă, C. Noica sau Al. Paleologu, femeia este o ființă de sorginte metafizică: „Coase o frunză lângă cuvinte, coase cuvintele între ele, privește cum/ frunza este suflată departe.”

Un spațiu aparte, magmatic, scris cu șmirghelul și cauterizat cu mierea sângerândă ce se scurge din cuvintele folosite, este reprezentat de poemele Ruxandrei Cesereanu, poeta⁠-⁠chirurg, poeta⁠-⁠alchimist, dar și poeta⁠-⁠moașă, care scoate la suprafață, cu bisturiul creator, seva din nadirul simțurilor femeilor. Astfel, Franjurii devin simbolul unei vieți în care femeia nu mai are nimic din recuzita atașată în mod automat, făcând parte nu dintr⁠-⁠un micro, ci dintr⁠-⁠un macro – univers imund, în care paradoxul, suferința și sentimentul anihilator al voinței de putere devin coordonatele principale: „viața mea a fost cu franjuri obișnuiți/ am fost uneori fericită alteori bolnavă/ m⁠-⁠a durut pielea/ am iubit am urât am iubit/ am luat⁠-⁠o de la capăt// m⁠-⁠am parfumat cu givenchy/ am mirosit a cadavru proaspăt.” Corpul feminin își află referenții poetici prin formule cu totul aparte, care nu au menirea eufemizării, ci, dimpotrivă, o au pe aceea a anaforicului dezvelitor, așa cum apare în poemul Carne în introspecție: „carne în introspecție/ homuncul trimis în cele patru puncte cardinale/ să plângă pentru sângele risipit în pustie”.

Corporalitatea apare și în poemele semnate de Maria Grazia Calandrone, și mai ales în Circumstanța clară („Zgomotoasa gingășie a claviculelor, percuția potolită/ a încordărilor musculare, valvele”) sau Ai grijă la corp să nu atingă corpul: „la vârsta de șapte ani am avut⁠-⁠o pe mine ca pe un strop de apă/ pe mama mea binecuvântată. Capul său ca un splendid instrument dezmembrat.// Tot corpul ei era revelat de numele meu.” În cazul acestei poete, corporalitatea ocupă un loc central, oferind senzația că fiecare dintre poemele scrise are propriul schelet, propriul sistem nervos, care poate fi oricând surescitat/ excitat: „Tu ești acum corpul pe care nu⁠-⁠l văd dar care a trecut pe aici/ în mod sigur” (Am adăugat un corp transparent peste casă) sau „Între corp și polietilenă nu e spațiu. Totuși opune rezistență ceva/ care încă nu a căzut, nu s⁠-⁠a uscat complet./ Înveliș de rășină. Organe/ întunecate și moi. Splină. Piston” (Centura de est).

Imaginarul burlesc, cu transfuzii ale regimului noir, se întâlnește în poemele Rodicăi Draghincescu, surprinse într⁠-⁠un dialog irefutabil cu tanaticul, după cum limpede se poate observa în Hipotipoză: „copilul de cârpe/ se sbârcește sub ochii noștri, se învârte/ precum molima atinsă de pierzanie.” Pe aceeași linie a pulverizării deconstructiviste, demitizante, se află și poemul Rugăciune de pierdere, în care așa⁠-⁠zisa rugă se rostește invers, printr⁠-⁠un ritual chiasmatic al non⁠-⁠dorinței și al non-împlinirii: „nu adăuga nimic ținutului despre voi/ unde va fi durere va fi sosirea ta/ unde va fi plăcere va fi pierdere.” O reformulare a mitului iubirii matrimoniale, precum și o desfacere în sensul unei antigeneze a cuplului primordial se regăsesc în textele Savianei Stănescu, unde anodinul și culinarul formează o pereche imbatabilă, ca în Poem desuet până la greață: „la nunta mea/ eu și el/ în cazanul cu apă călduță// e gata piureul/ noi ne prefacem/ în două chiftele imense iată/ o porție demnă de vitrina expoziției.” În poemul Florina se petrece un lucru spectaculos: femeia înflorește, se transformă în sol fertil pentru natura care nu se suprapune corpului Florinei, ci îl invadează hegemonic – „fiecare fir/ s⁠-⁠a transformat în petale/ da/ își pieptănă Florina seara/ crizantemele/ daliile” – transformând⁠-⁠o pe aceasta într⁠-⁠un obiect de muzeu sexualizat: „nu mai mișcă Florina/ ca să nu strice/ grădina aia soră/ siameză/ stă așa/ în curte vin vecinii/ trecătorii turiștii/ s⁠-⁠o vadă s⁠-⁠o pipăie s⁠-⁠o adulmece așa/ că au pus ai ei taxă.” În cheie simbolică, ceea ce se întâmplă cu femeia din poem este desfacerea unui mit: Pygmalion nu o mai însuflețește pe Galateea, ci îi scurge toată seva funciară, întrucât, în finalul textului, Florina moare, devenind victima frumuseții care ucide. Concupiscența florală/naturală se resimte și pe teritoriul liric al Mariei Borio: „alți noi amestecați cu arborii – / par arbori și suntem/ noi?// ierarhiile cele mai umane nu se fac/ din apă și lumină, cresc/ cu voință necesară,/ se modifică după nevoile câtorva./ Repetă asta și las⁠-⁠o/ să treacă de la indiferență la vânt,/ pe care⁠-⁠l ține cu ea la un moment dat/ între ochii mei și magnolie.”

„Iubirea neîmpărtășită e o infirmitate”, susține Al. Paleologu în Bunulsimț ca paradox, afirmație care își găsește din plin reverberațiile poetice în textele semnate de Annelisa Alleva, în care este ubicuu glasul unei tânjiri originare. Absența, incapacitatea îmbrățișării imediate sau durerea provocată de sentimentul unui manque irecuperabil dau naștere unor versuri în care căutarea un eu (masculin) transcende germinația superficială, reformulând mitul căutării lui Osiris, ca în poemul De la stradă, ploaia, întotdeauna mă întorceam la tine: „De la stradă, ploaia, întotdeauna mă întorceam la tine,/ dar tu mă lăsai la ușă./ Atunci începeam să mă gândesc la o altă casă./ Ca a ta, așadar trebuia să aibă burtă mare,/ cu multe buzunare, să poată conține țigări,/ hărtii, stilou, bani în același palton.// Atât de asemănătoare ție/ trebuia să fie dragostea mea încât/ încă o dată să mă întorc la tine, fără chei.” Același tipar poetic pare să stea la baza poeziei Isabellei Leardini, unde se prefigurează un „acasă” ca topos al întâlnirii dintre două trupuri aflate într⁠-⁠o relație de apropiere – respingere: „Știu doar că curba gâtului tău/ e locul cel mai perfect ce există/ pentru această frunte/ și dacă mă îmbrățișezi e ca și cum ai intra în casă/ știind că nu mai poți să rămâi.” Există totdeauna în poemele acestor scriitoare un soi de luciditate, care le împiedică să ornamenteze afectiv realitățile pe care le prezintă în versurile lor, o luciditate care vede secundarul, versantul abrupt, nealimentând utopiile romantice, ci subliniind caracterul imergent al unui amor fati, în accepțiunea atribuită de Friedrich Nietzsche în Ecce homo, aceea de acceptare a destinului ca formă eliberatoare de fatalism.

Poemele Ofeliei Prodan sunt mărturiile clare că feminitatea contemporană atacă teme considerate în afara apanajului motivic „specific”. Textele sale, în care ludicul macabru și umbra tanatică domină scena vizuală, sunt tururi de forță angajate în slujba oniricului, a stării de veghe, devenite pâlnii prin care este filtrată realitatea banală. Aparent inocent, poemul O jucărie de pluș nu are nimic din naivitatea sau infantilismul care este asociat obiectului din titlu, ci, din contră, acesta devine un instrument al rănirii fizice: „Să începem: eu cresc un mic animal pe/ sub piele, care îmi alunecă prin vene și mușcă.// Eu îl mângâi,/ el își înfige colții în mâna mea.” Apogeul tanatic se află în Good night, sweet prince!, în care este prezentat un fel de scenariu al jocului teribilist dea moartea: „Cineva se joacă de⁠-⁠a mortul în carcasa/ pieptului și inima mea se oprește/ din când în când. Alerg, și din trupul meu/ cade carnea fâșie cu fâșie.// Mă întind și mor. Inima se oprește./ Sângele se coagulează. Țin ochii deschiși,/ vreau să-mi văd cu ochii/ propria⁠-⁠mi moarte. Regizez fiecare scenă,/ tai la montaj tot ce trece testul groazei.”

Închei seria autoarelor cuprinse în antologia de față cu Laura Liberale, poeta care mută trauma cancerului pe portativul unui univers orfic sau metaforic, neștirbind gravitatea bolii în sine sau a imaginarului maladiv/ traumatic, ci desfirându⁠-⁠l în particule alternative: „Vă rog să ascultați cum sună:/ adenocarcinom/ un septenar, domnule doctor, deci foarte cantabil.// Cancerul este o cometă/ coada de care să te agăți pentru a te întoarce.” Din nou, apare luciditatea care sfarmă orice orizont edulcorat: „Și să nu ți se facă frică/ dacă în locul patului e sicriul.” (Trei întrebări pentru doctor).

Antologia realizată de Daniel D. Marin, Borderline 2000, și prefațată de Emanuela Ilie reprezintă un reper nu doar literar, ci și cultural pentru ce am putea denumi proces al demistificării scriiturii feminine sau, altfel spus, antologia face parte dintr⁠-⁠un demers de reorientare a receptării poeziei (și nu numai) scrise de femei. După cum am văzut, acestea sunt capabile să coasă nu doar haine, ci mai ales cuvinte, să facă dintr⁠-⁠o jucărie de pluș un obiect de tortură, să trăiască, dar și să conștientizeze efectele intruziunii corozive a privirii celuilalt în viața lor. Poetele de azi, e cert, nu mai scriu sub auspiciile unor fete cuminți, ci din impulsul vital al existenței.

Smărăndița⁠-⁠Elena VASILACHI

Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, urmează Masterul de Hermeneutică Literară din cadrul aceleiași universități. Interesată de sfera oratoriei, a politicii, a esteticii și a literaturii clasice, a susținut teza de licență intitulată Oratoria junimistă. Între literatură și politică. A scris articole în diverse reviste de anvergură culturală, cea mai recentă realizare fiind publicarea unui studiu despre imaginarul ioanidian în volumul colectiv Psihologii, locuiri, arhitecturi în proza românească de ieri și de azi.

tăcerile Gabrielei

iulie 9, 2022

40 de Tăceri ale Gabrielei și una în plus, pentru mine, care am cunoscut-o – virtual – cu numele de Gabriela Ion chiar în timp ce – tot virtual, în format electronic – își publica ”Pe cerul gurii” (în 2015, la LiterNet, pe care deja îl cunoșteam foarte bine și ca portal cultural și ca editură) cu numele de Gabriela Apostol, fără ca eu să știu legătura dintre cele… două. Am făcut, așadar, cunoștință abia astăzi cu a doua dintre ele; de fapt… prima, poeta. Prima și pentru că, o dată cu fiecare ”prag” principal al cărții, îmi aduce un pic aminte de Annelisa Alleva, cu al ei ”De la stradă, ploaia, întotdeauna mă întorceam la tine”, pe care l-aș traduce în română chiar astăzi, dacă nu l-aș fi tradus deja tot prin 2015. La fel ca scriitoarea italiană, Gabriela, de origine română și cu un parcurs poetic, nu am nicio îndoială, diferit, ajunge pe cont și în stil propriu la o rescriere a lumii interioare, liniștită și recuperatoare. Și la ea, în subtext și subliminal, e, de fapt, o prezență în absență, imposibilitatea de cuprindere cu adevărat, fără ca acest lucru să conducă la o resemnare, a memoriei în primul rând. A memoriei și a poeziei, e de spus.       


identitate

cerul se așterne în fiecare vineri
în braţele tale și
mă îmbie cu rotunjimi opace
ca ochiul de sticlă al vânzătorului
de suveniruri

acolo, în spaţiul acela finit
dintre umerii tăi
nu mă mai (re)cunosc
uit cu desăvârșire că odată vroiam
să posed timpul
să sorb secundele una câte una
și să-înfig până la prăsele îndoiala
în zâmbetul șubred
cotidian

vezi tu
azi tăcerea mea e contrafăcută
vârtoasă ca un cozonac nereușit
și – chiar dacă tu mă vezi
neschimbată – ea
de cerul gurii mi se lipește,
de toate cerurile.


tu vei veni mereu

tu vei veni mereu dinspre partea
de unde răsare soarele
chiar și când dezorientate
punctele cardinale se vor amesteca
eu tot într-acolo voi privi
căci, spunea fellini,
non si interrompe mai un’emozione
iar eu știu că avea dreptate

nu mai rătăci, așadar
prin tăcerea mea
lăbărţată ca un pulover vechi
mai degrabă bucură-te acolo unde ești
de ceea ce știi și
de ceea ce nu știi despre mine
de vântul care încă îmi biciuie obrajii
de sânul ce ţi-l imaginezi
(aș putea să jur) căzut
ca un înger în dizgraţie

eu negreșit către orient voi privi
în fiecare dimineaţă
și-n aceeași emoţie
voi continua să mă trezesc
căci tu vei veni mereu dinspre partea
de unde răsare soarele.

Gabriela Apostol, PE CERUL GURII, Editura LiterNet, 2015


BorderLine 2000

decembrie 30, 2021

O carte cu mici traduceri din italiană în română care mi-au luat… 7 ani, cât durase, înainte, și primul meu (și ultimul, până acum) job. Traducerile din română în italiană au durat mult mai puțin, fiind făcute de profesioniști (Mauro Barindi, Barbara Pavetto, Anita Bernacchia și Giovanni Magliocco).

 

Mai jos cele câteva cuvinte de pe copertă și prefața scrisă de Emanuela Ilie. Și, desigur, coperta antologiei 🙂

Un sextet italian și un quartet românesc, ambele afirmate la răscrucea mileniilor, sînt armonizate de Daniel D. Marin într-un concert al feminității anti-feminine, care a schimbat paradigma limbajului de mătase cu aceea a limbajului de șmirghel. Confesiuni agresive, venite dintr-un fond de exasperări, vorbesc despre o rană persuasivă, decantată în modulații pregnant personalizate. Româncele îmi par mai sarcastice, mai predispuse la denunțul lumii și la caricarea sentimentelor, în vreme ce italiencele sînt mai deschise spre nostalgie și chiar (unele) spre reverie. Prin poeziile lor încă mai adie dragostea, pe cînd în cele ale româncelor aceasta a devenit pur resentiment. In breve, o antologie relevantă.

(AlCistelecan)

În BorderLine 2000, ieșirea, problematică, e în progresivitate și neliniște, și cînd „atacă” îndepărtări fizice, geografice, și cînd stări interne sau prejudecăți. Mai mult decît un dialog între autoare, și avem aici personalități care au debutat editorial înainte și după anul 2000 în două țări diferite, e un dialog între stările care le compun.  

Nu am lăsat – special – niciun semn de „demarcaţie” între autoarele născute – nu neapărat și rămase – într-una dintre cele două țări, le-am inclus în antologie strict în ordinea debutului editorial. Deși din tradiții poetice diferite, au texte care vin, parcă, unele în completarea celorlalte, o întreagă suită, consistentă, a recalibrării comunului și (im)posibilităților de comunicare. Este foarte multă realitate în poezia acestor autoare, chiar și atunci cînd pare „doar poezie”, sau mai ales atunci. O poezie care nu doar se pliază, hiperintens și autentic, pe istoria celorlalți, dar devine sursă. Asta și datorită unei empatii particulare (care adesea seamănă a denunț sau avertisment), dar mai ales tensiunii interiorizării / internalizării faptului cotidian. Astfel, fragilitatea devine forță, iar sensibilitatea atracție, punct de reper. Nu mai putem vorbi, prin urmare, de o poezie la feminin, încă o dată, ci de o poezie de astăzi.

(Daniel D. Marin)

 

Prefaţă

Emanuela Ilie

Cum, (încă) o antologie de poezie feminină/ feministă? se vor întreba, de bună seamă, mimînd blazarea culturală ori dezgustul ideologic, reprezentanții – cu mult mai numeroși decît s-ar crede la o primă vedere – ai partidei feministofobe, bine pitite în spatele unor scuturi de falsă protecție estetico-naţionalistă. Nicio insignă de pretinsă noblețe și nicio flamură înălţată în numele unor principii estetizante nu poate însă justifica atacul cu totul injust și în consecinţă ignobil pe care îl lansează, la rigoare și de regulă în grup, deci bine orchestrat, asupra reprezentantelor așa-numitului sex slab ce îndrăznesc să se angajeze (socio-profesional, politic ori cultural) printr-o atitudine de o fermitate suspectă și un limbaj tare, considerat de o lungă tradiție patriarhală drept apanajul exclusiv al bărbaţilor.

E adevărat că, în ultimele două decenii, în spaţiul românesc cel puţin, s-au înmulţit nu numai dezbaterile publicistice și anchetele „la temă” (interesate, bunăoară, de scrierea, receptarea critică și reflectarea literaturii feminine în canonul de uz didactic), ci și apariţiile editoriale cu totul îmbucurătoare, precum substanțialele studii despre literatura feminină (precum, spre exemplu, cele semnate de Elena Zaharia-Filipaș, Simona Sora, Liana Cozea, Bianca Burţa-Cernat, Adela Dinu sau Daniela Moldoveanu) și antologiile de proză confesivă preocupate, explicit, de analiza unor prejudecăţi/ preconcepţii de reprezentare (Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor, coord. Lia Faur și Şerban Axinte) sau construite în jurul unor teme de gen – de la Divanul scriitoarei (coord. Mihaela Ursa), Nașterea. Istorii trăite (coord. Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir) sau Tovarășe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord. Radu Pavel Gheo și Dan Lungu) la Povești cu scriitoare și copii (coord. Alina Purcaru), Feminin – Masculin. Povestiri de carieră – viaţă (coord. Alina Hurubean) ori Dragă Virginia, Scrisori din ţara mea.

Paradoxal, deși intenționează să demonteze clișeele de reprezentare sexistă, numeroase mărturii strînse, spre exemplu, în volumele Feminin – Masculin. Povestiri de carieră – viaţă sau Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor nu fac altceva decît să le confirme, într-o manieră ce nu prea lasă loc de interpretare. Unele dintre ele sînt semnate, straniu, de critici de vocație și cu autoritate. Nu voi reproduce aici decît cîteva reflecții din ultima antologie citată supra, reflecții ce mi-au amintit, bineînțeles, de celebrele diagnostice din perioada interbelică, determinîndu-mă în același timp să pun la îndoială schimbarea de fond a receptării liricii feminine într-o actualitate care, iată, în raport cu ea pare uneori la fel de ostilă (ca să nu zic rebarbativă) ca întotdeauna. Primele note, cu totul discordante, sînt decupate din textul lui Dan C. Mihăilescu, Nu cred că-i loc aici de mirare, rușine, ranchiună sau revoltă, care începe, prudent, cu o eboșă de portret al criticului la tinerețe: „Prima oară cînd m-am confruntat cu aversiunea feminismului, fie acrișor aluziv, fie de-a dreptul agresiv, a fost pe la jumătatea anilor ‘70 ai veacului trecut, cînd – student cuminte și recenzent ambițios la Luceafărul (dar nu numai) – începusem cu ingenuă tenacitate o suită de profiluri de poete: Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Grete Tartler, Doina Uricariu, Constanța Buzea, Daniela Crăsnaru, Victoria Ana Tăușan ș.a. Formula «lirism feminin» nu mi se părea deloc anormală, jignitoare, disprețuitoare sau incorectă politic (cum am zice astăzi), de vreme ce temele majore (metaforele obsedante) erau, invariabil, cînd puritatea virginală și frenezia dăruirii de sine, cînd senzualismul ardent acaparator, maternitatea sau nostalgia letargică după un nescio quid mult mai încărcat instinctual decît în cuprinsul virilității poetic-oniric-reflexive. Iar peste tot și toate: un plus fermecător de sensibilitate, grație, fragilitate.” Dar continuă cu o interogație retorică și cîteva afirmații de-a dreptul năucitoare, menite a-i dezvălui, fără niciun rest, concepția sexistă, livrată drept una de-o limpezime, o temeinicie și o trăinicie indiscutabile: „Prima: cine-i vinovat de condiția ancilară a femeii cale de secole și milenii, cînd EL era stăpînul, iar EA supusa, cînd el era vînătorul, vraciul, constructorul, preotul, soldatul, paznicul, dresorul animalelor, depozitarul cunoștințelor și Artistul, în vreme ce ea alăpta, țesea, deretica, bucătărisea, aștepta, accepta și servea ca monedă de schimb? (…) Doi: cînd vine vorba de muzică, teatru și coregrafie, unde sensibilitatea și grația specifice feminității au un debușeu infinit mai mare decît în artele plastice, nu către componistică (dramaturgie sau regie) se îndreaptă cu precădere talentul, ci către interpretare. Primează, deci, și aici natura de receptacul, de cutie de rezonanță a femininului, faţă de originalitatea creator-inovator-fecundatoare a bărbăției. Asta ca să nu mai insistăm asupra tradiției care vede în testicule (pardon, actualul cod conversațional recomandă varianta «cojones») unitatea de măsură a talentului.” (v. pp. 19-21 din Cum citesc bărbații cărțile femeilor, coord. Lia Faur și Şerban Axinte, Editura Polirom, Iași, 2017). La celălalt capăt al volumului, în deschiderea (Nud din cuvinte) la studiul său cît se poate de aplicat intitulat Acordul lin și masculin: citind Exuvii, de Simona Popescu, Adrian G. Romila, un critic (altminteri foarte priceput) dintr-o cu totul altă generație nu se sfiește să recunoască faptul că, în definitiv, orice act hermeneutic practicat de un critic bărbat trece prin/ înseamnă și asumarea interesului faţă de feminitatea unor autoare, care îl invită întotdeauna la o dezgolire treptată, la un preludiu și o posesie: „Cu ochii bărbatului, chiar dacă referințele nu sînt ostentative (maternitate, scris, corporalitate, senzorialitate exacerbată, traume incestuoase sau pur erotice, depresie, interminabilă și fină bîrfă mondenă), vom citi ficțiunea unei femei, incontrolabil, ca ficțiune feminină. Asta nu e deloc ceva negativ: sexul recognoscibil al unui text în proză, poetic, diaristic sau cvasibiografic aduce un spor de autenticitate.(…) Cu acordul originar și condescendent al lectorului masculin antrenat, textul feminin își exhibă genul. Plăcerea lecturii sporește pe măsura descoperirii potrivirii dintre omul identificabil biografic și cel proiectat înăuntrul textului, dintre persoana care scrie și persoana enunțiativă. Cu alte cuvinte, o femeie va scrie literatură întotdeauna feminin, iar universul de culori și de senzații al textelor ei va semăna cu un nud de cuvinte. Lectura va fi, atunci, o dezgolire treptată, un preludiu și o posesie.” (idem, pp. 185-186)

Nicio declaraţie ritoasă îndreptată împotriva poncifelor, clișeelor și viciilor de reprezentare nu poate ascunde, prin urmare, o realitate dureroasă. Aceea că scriitura feminină continuă să fie percepută drept o formă de discurs larmoaiant, înecat în sentimentalitate/ sentimentalism și caracterizat prioritar printr-o serie restrînsă de trăsături inferioare ori joase (nu o dată, puse în disjuncție), precum: puritatea virginală, instinctualitatea, senzualitatea, frenezia dăruirii de sine, intimismul larmoaiant, antropocentrismul călduț sau desuet ș.a.m.d.  Pe scurt, cu vorba lui Adrian G. Romila: ca un nud de cuvinte.

În aceste condiții, nici nu e de mirare faptul că foarte puținele antologii de poezie scrisă de femei care au fost publicate în România în același interval de referință au fost – și sînt în continuare – primite în cel mai bun caz călduț. Cînd nu sînt ignorate cu strășnicie sau ostentație (v. tăcerea încăpățînată cu care revistele literare din establishment-ul autohton au întîmpinat Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, coordonată de Medeea Iancu), ele sînt puse de-a valma într-un malaxor pseudo-critic gata oricînd să le arate, după caz și trebuință extra-literară, drept biete curiozități anestetice ori, dimpotrivă, drept excentricități periculoase și în consecință maligne. Bineînțeles că și antologatoarelor li se reproșează cîte și mai cîte (de la numărul redus și lipsa de valoare ori reprezentativitate a poetelor selectate la nesiguranța vizibilă în explicarea obiectivelor sau dimensiunea prea angajată a scriiturii reținute în volumul colectiv), în timp ce întregul demers sintetic este repudiat, cu superioritate, drept unul irelevant. Ilustrativă mi se pare, din această perspectivă, primirea volumului  Un secol de poezie română scrisă de femeiVolumul I (1990 – 2019), coord. Alina Purcaru și Paula Erizanu, Edit. Cartier, Chișinău, 2020. Selectez, spre edificare, un singur decupaj – altminteri cu totul semnificativ – dintr-o cronică semnată de Mircea V. Ciobanu și publicată în Viaţa românească, nr. 4/ 2020: „Antologia Un secol de poezie română scrisă de femeiVolumul I (1990 – 2019), chiar dacă majoritatea textelor sînt ceea ce am numi (fără o altă explicație decît sexul autoarelor) «poezie feminină», este o întreprindere feministă (sic!) în intenție şi doar asta îi explică apariția. O poezie selectată doar pe criteriul diferențelor sexuale ar fi relevantă numai dacă vom găsi că sensibilitatea poetică feminină din secolul nostru este cumva altfel decît cea masculină sau dacă discursul poetic feminin e mai altfel. (…) În afara ideii feministe, ziceam, volumul și-ar pierde relevanța”.

Pe deplin conștient de asemenea riscuri, Daniel D. Marin propune publicului român o antologie mai mult decît exigentă, în care se regăsesc doar zece poete – ce-i drept, numai una și una! – din Italia și România, a căror punere-împreună este justificată, fără fason conceptualizat, în Scurta notă de însoțire: „În BorderLine 2000, ieșirea, problematică, e în progresivitate și neliniște, și cînd «atacă» îndepărtări fizice sau geografice, și când stări interne sau prejudecăți. Mai mult decît un dialog între autoare, și avem aici personalități care au debutat editorial înainte și după anul 2000 în două țări diferite, e un dialog între stările care le compun.(…) O poezie care nu doar se pliază, hiperintens și autentic, pe istoria celorlalți, dar devine sursă. Asta și datorită unei empatii particulare (care adesea seamănă a denunț sau avertisment), dar mai ales tensiunii interiorizării / internalizării faptului cotidian. Astfel, fragilitatea devine forță, iar sensibilitatea atracție, punct de referință. Nu mai putem vorbi, prin urmare, de o poezie la feminin, încă o dată, ci de o poezie de astăzi.” Propunerea selectivă a antologatorului – el însuși autorul unor volume remarcabile de versuri (Oră de vîrf, 2003; Așa cum a fost, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, 2009; Poeme cu ochelari, 2014; Trupurile care nu ne vin niciodată bine, 2021) – nu este așadar rodul unui impuls restaurator, ci are ca fundament o posibilă convergență atitudinală, avînd ca rezultat vizibil ieșirea, problematică, …  în progresivitate și neliniște. Sau, dacă vreți, o transgresare (cum altfel decît lucidă?!) a limitelor de tot felul, impuse ființei poetice – dar, mă grăbesc să adaug, a unei ființe poetice care nu se sfiește deloc să își asume identitatea de gen. Ba, dimpotrivă, o schimbă într-un fel de placă turnantă, în jurul căreia se rotesc mai toți centrii de interes po(i)etic.

Avînd în vedere și liniile contextuale pe care le-am schițat în paginile anterioare, nu pot să nu pomenesc și faptul că, fără excepție, toate autoarele reținute în excelenta sinteză poetică de faţă au făcut mai mult decît să vegheze fără contenire (cf. Antonella Anedda) dincolo sau dincoace de pragul estetic. Ceea ce interesează aici, desigur, nu e atît seria bine țintită de opțiuni socio-profesionale și gesturi culturale concrete, cu priză și/ sau rezonanță autentică (unele amintite și în notele biografice din final), cît modul percutant în care ele au problematizat în propria poetică și condițiile de existență ale femininului, și inechitatea de gen. Urmărindu-i manifestările pe diferite paliere – istoric, social, cotidian/ domestic, creator ș.a.m.d. –, au putut reproduce, bineînțeles, și tensiunile complicate (cînd genuine, cînd forțate, căci produse de anumite inducții mediatice, digitale, spectrale etc.), create fie între generațiile poetice simultan active, fie între poeții și poetele afirmate în ultimele decenii în spațiile de proveniență.

Dar, de faptul că Antonella Anedda, Rodica Draghincescu, Ruxandra Cesereanu, Saviana Stănescu, Annelisa Alleva, Maria Grazia Calandrone, Isabella Leardini, Ofelia Prodan, Laura Liberale și Maria Borio au participat, efectiv, la rescrierea unor reguli injuste ale jocului, ne poate convinge, per se, chiar antologia BorderLine 2000. Pentru că, din punctul meu de vedere, textele incluse aici atrag atenția cu precădere printr-o scriitură orientată, decis, înspre temele identitare și prelucrările motivice corespunzătoare. În absolut orice text din volum se pot descoperi spre exemplu, fără mare osteneală, diverși referenţi ai corpului feminin (fie el fizic, intelectual, afectiv ori spiritual), materializați însă în forme poetice particulare, pe care cititorii lor fideli le pot ușor recunoaște. Mă gîndesc, bunăoară, la franjurii și carnea „în introspecție/ homuncul trimis în cele patru puncte cardinale” din versurile Ruxandrei Cesereanu, la „zgomotoasa gingășie a claviculelor, percuția potolită/ a încordărilor musculare, valvele” ce deschid Circumferința clară a Mariei Grazia Calandrone ș.a.m.d., pînă la gura devenită „busolă de lumină” în textele Laurei Liberale. Trecînd, bineînțeles, prin „micul animal pe/ sub piele, care îmi alunecă prin vene și mușcă” temerar din carnea lirică a Ofeliei Prodan ori prin „cifrul scalpului meu doi-doi doi-doi/ unu unu unu unu gata” din poezia altfel demitizantă a Savianei Stănescu. Apoi, la curajul de-a visa „cu demnitatea exilaţilor și nu cu ranchiuna bolnavilor”, pe care îl problematizează Antonella Anedda, la luptele scenografiate inclusiv corporal în Centura de est a Mariei Grazia Calandrone, dar și la tulburătoarele (cum altfel?) spaime ale Ruxandrei Cesereanu: „spaima dorsală de ceva neștiut / frica de a iubi crestată–i de mai multe tăișuri / plăcerea simplă pusă la index / cocoțată pe picioroange e şi frica de a fi iubit/ castităţi bolnave de ulcer” etc., etc.

Bineînțeles că tematizarea și implicit problematizarea identității feminine înseamnă mai întîi conștientizarea propriei corporalități și transformarea ei în ceea ce aș numi, cu o formulă a lui Gheorghe Crăciun, o nouă formă de pact somatografic. Expresiile lui sînt de o varietate uluitoare în această antologie ce ar putea fi citită, neîndoielnic, și ca o pledoarie polifonică pentru întoarcerea către patriile (de hîrtie ale) trupului feminin, în sfîrșit recîștigate și puse în valoare. După caz, întoarcerea poate presupune înscrierea într-o istorie familială plină de convulsii (v. întunecata Împreunare a Savianei Stănescu ori rechizitoriul cu pretext patologic din cele Trei întrebări pentru doctor formulate de Laura Liberale), glisarea dureroasă între asumarea calmă a unei stranii multiplicități interioare și rugăciunea de antracit (v. Acestea sînt eu și mi-am devenit prietenă sau Rugăciunea de pierdere de Rodica Draghincescu) ori intuirea necesităţii unui altfel de dialog între organele sau funcţiile corporale și elementele universului exterior (v. poeziile Mariei Borio). Dar poate echivala și cu o anamneză de vector poietic (v. Procida și Ischia, respectiv întoarcerea în Portoferraio a Annelisei Alleva) ori cu o epifanie declanșată de înnobilarea prin maternitate (v. poemele Laurei Liberale). Așa cum ritualul (re)luării în posesie a propriului trup poate semăna, la rigoare, cu o falsă uzurpare (v. viziunile Isabellei Leardini), cu transferul interregn (v. elanurile vitaliste ale aceleiași Isabella Leardini), cu exfolierea aproape ceremonială (v. textele Mariei Borio), dar și cu o estropiere sau chiar cu o autofagie bine controlată (v. Good night, sweet prince! de Ofelia Prodan). Dar toate trec, obligatoriu, prin actul deplinei înțelegeri a adevărului identitar formulat, fără nicio rezervă, în debutul atașantelor tăgăduiri ale Ruxandrei Cesereanu: „nu e vina mea că am sînge şi carne de femeie/ ori că rostesc cuvintele femeiește/ crud înseamnă să îţi tai părul/ să îţi simți limba în gură o tulpină crestată/ să rămîi în tristețe ca într–un ou cleios / să faci abstinență–n zadar”.

Nu mă îndoiesc de faptul că, incluzînd doar poete, și antologia de faţă ar putea cădea în mîna unor cititori grăbiți să îi atașeze etichete misogine ori măcar tentați să le reducă întreaga creație la un gen proxim (sic!), la un tipar indistinct de transcriere a datelor realității, la un nud de cuvinte sau chiar la un female gaze uniformizant. Deși fără mari speranțe într-o revizuire diagnostică de fond, le-aș recomanda încetinirea turației de etichetare ori, și mai bine, refacerea ei după lectura atentă a două tipuri de desfășurări poematice pe care le-ar putea vedea drept alternative. În primul se întrevede un referent socio-politic de o brutalitate pe care niciun scut de protecție lirică nu îl poate para: Informaţii interne (Evoluţie) – Antonella Anedda, Muchia de echilibru – Rodica Draghincescu, Florina – Saviana Stănescu, Ai grijă la corp să nu atingă corpul – Maria Grazia Calandrone. În cel de-al doilea, se ghicește voința de participare activă la procesul de configurare a unei altfel de istorii esențiale, aceea a evoluției poietice a femininului, altfel spus, a creativității care a știut finalmente cum să se manifeste, în pofida oricăror forme de coerciție: kyrie eleison – Ruxandra Cesereanu, Uimirea din care eram făcuți (zece fragmente asupra evoluției) – Maria Grazia Calandrone, A coase – Antonella Anedda.

Și nu e deloc întîmplător faptul că motto-ul ultimului dintre aceste poeme superbe reproduce un fragment dintr-o mărturie semnată de Louise Bourgeois. La fel ca formidabila reprezentantă a artei confesionale (care, în special prin tulburătoarele serii intitulate Cell și Woman-House, nu s-a sfiit să ilustreze preconcepţiile legate de ipostazele și rolurile de gen), cele zece poete antologate în BorderLine 2000 au știut să facă din autoreprezentarea feminină  catalizatorul de predilecţie al  unor forţe artistice de neignorat.

Subliniere cu roșu

august 27, 2021

”Subliniază-mă cu roșu” nu pentru un oarecare Salvează (fișierul) cu nume. Un AutoCorrect situațional, cum și de direcție. Irina Lazăr face, în ”geometrie plană”, o gramatică a iluziei și deziluziei, a micilor capricii sau capcane pe care tot ea – cum altfel – și le întinsese cu nonșalanță. De altfel, în câteva puncte, își ia în răspăr stările (pag. 8, 10, 30, 38), reușind chiar să fie (auto)ironică în abstract (pag. 11). Avem, pe de o parte, senzualitatea care (își) ridică probleme, se chestionează curent, dar și un fundal ”mai cuminte” care o poziționează (și revitalizează) în spațiu; și avem, apoi, o conduită a micilor gesturi și a punctelor (geometriilor) de reflecție. Totul pe un ton inițial relaxat, dar și fără nicio cădere. Practic, nu tensiunea e cea care ține direcția, ci chiar neluarea prea tare în serios, într-o primă fază; imediat după aceea, nesiguranța e drastică, vindicativă, nu prea lasă spații de ieșire. Poezia Irinei, naturală în absolut, intimă, reușește să nici nu îți impună distanțe și să nici nu îți dea peste mână când ”participi” prea tare. De altfel, în ”geometrie spațială” (al doilea capitol al cărții), cititorul poate fi și mai intruziv, autoarea aproape că e cu tine la o cafea și îți vorbește despre un Altul. Tot acum, însă, discursul (feminist) devine și mai insinuant, aproape că îți reproșează ceva, te scoate din confort, te întreabă, indirect, dacă nu cumva ai greșit și tu. Își arată fața de rană proaspătă. Iar cartea Irinei Lazăr, ”Subliniază-mă cu roșu”, se ridică și umblă și e o corectură (umană) în carne.

întâlnirea ”de acasă”

iulie 18, 2021

un interviu pe care mi l-a luat Tudor Voicu, pentru Agenția de carte – vezi link

”Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie”

iul. 17th, 2021 | By admin | Category: Studioul de carte

Daniel D. Marin a publicat cinci volume de poezie (”Oră de vârf”, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; ”Așa cum a fost”, 2008; ”L-am luat deoparte și i-am spus”, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; ”Poeme cu ochelari”, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015; ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, 2021) și un mic jurnal sardo-american (”Din România sunt doar eu”, 2018). O versiune restrânsă a ”Trupurilor” (30 de poeme în italiană și engleză) s-a aflat printre finalistele ediției din 2021 a premiului Bologna in Lettere, secțiunea Cărți inedite. Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (”Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc”, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. Din 2011, este redactor asociat la revista Zona literară, unde a inițiat o rubrică de poezie italiană contemporană, traducând, pentru prima dată în limba română, texte de câțiva dintre cei mai reprezentativi poeți italieni de astăzi. Poet, călător și fotograf amator, momentan locuiește în Sardegna, unde, între 2016 – 2019, a fost reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione a orașului Sassari. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Daniel D. Marin.

– La o distanță de șapte ani de la „Poeme cu ochelari”, reveniți în spațiul poetic cu volumul „trupurile care nu ne vin niciodată bine” (Editura Limes, 2021). Care e povestea acestei cărți?

– E o carte la care nu știam dacă voi mai reveni vreodată pentru versul (sau corpul) final, cea mai mare parte din ea fiind scrisă prin 2012-2013, când am și plecat din țară, după câteva lucruri pe care tocmai le aflasem despre chiar corpul meu de atunci. Cred că am și uitat de ea mai mulți ani, sau am vrut să uit. Între timp, am mai publicat, într-adevăr, cu ocazia trecerii mele (de câteva luni) pe la Timișoara, poemele cu ochelari, deci o parte din problematica soft a distanțării și apropierii, cu schimbarea de perspectivă dată de, în sens larg, ochelarii pe care-i purtăm, era deja și mărturisită, și, bănuiesc, pe jumătate iertată. Credeam, așadar, că am lăsat aceste Trupuri la București, fiind astfel capabil să nu mă mai uit înapoi. Dar, cu un editor atât de atent ca domnul Petean, un prieten al cărților, în cele din urmă se pare că n-am fost.

– Două dintre poeziile recentei apariții sunt dedicate scriitorilor Mihai Ursachi și Gellu Naum. Care este rolul celor doi în propria devenire literară?

– Cei doi au, alături de alți câțiva, un loc în acel spațiu, strict interior, pe care în exterior îl numim poezie, literatură, scriitură, întâlnire, empatie, în cazuri cu totul aparte chiar ”devenire”. Dar pentru mine e vorba doar de un loc pe care îl mai vizitez uneori. Nu pot să spun că am luat, vreodată, ceva de acolo. Când m-am mai trezit – din senin și în alte locuri – cu o stare care vrea mai mult de la poezie, sigur că nu mi-am luat pe loc rămas bun de la ea, însă nici nu mi-am proiectat vreo minimă siguranță că va și ieși ceva de acolo. Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie, nu este ceva pe care eu unul să mă fi bazat. De aceea, n-am nicio idee nu doar despre rolul celor doi într-o chestiune atât de specifică, însă nici măcar despre devenirea literară în sine. Despre devenire, în câteva linii mari – la o introspecție mai atentă, aș avea. Despre literară – nu, e ceva prea specific. Dincolo de asta, fiind un volum întins pe vreo trei decenii (primele versuri datând de prin 2009-2010, iar ultimele din 2021; ultimele foarte puține, e drept), aveam de închis riscuri de structură, dar și de mesaj. Ce aveau de comunicat aceste (insistente) corpuri altora decât mie?! Și sub ce formă, logică internă sau structură o puteau face?! Sigur că, în acest sens, dialogul de la distanță cu acei doi poeți, pe care nu prea avusesem șansa să-i și întâlnesc, n-a rămas indiferent pentru mine, chiar dacă mi-am scris cu totul altfel cartea decât poate că ar fi făcut-o ei. Faptul în sine de a fi și Mihai Ursachi și Gellu Naum pe acele două pagini, lângă mine, a contat. Pentru că m-am putut astfel conecta mai bine cu o miză, poate și cu o structură.

– „trupurile care nu ne vin niciodată bine” este structurată în șase secțiuni distincte și unitare: „Din dilemele domnului R”., „Vocea”, „Sacul”, „Spațiu intim”, „Toată seara” și „Grifonul”. Cât cântăresc inspirația, experiența și munca în organizarea unui volum de poezii?

– A cântărit mai mult ceea ce a venit înspre mine, uneori peste mine. O acutizare a anumitor stadii ale corpului/corpurilor, o, aproape, sufocare a altora din imediata mea vecinătate sau, în orice caz, în proximitatea mea umană, indiferența sau excesul de atenție chiar în timp ce oamenii ignorați sau aplaudați se stingeau. Cu Chibrit, de la Cagliari, dincolo de o poezie, am o foto. Am cunoscut o faună umană de trupuri care, la fel ca al meu, încercau totuși să vină bine, să se potrivească, sub privirile personalităților care s-au nimerit pe acolo. Unele încă își caută trupul, altele fug de el. Altele, desprinse de trup, se adăpostesc în trupurile altora la fel de mirate.

– Cartea pe care o semnați este o ediție bilingvă, textele fiind traduse în engleză de Liana Andreasen. Care e sentimentul întâlnirii cu propria poezie în haina unei limbi internaționale?

– De fapt, textele există și în italiană, însă le-am tradus eu, nu prea îmi dau seama cum sună (nu întâmplător, cel mai des – chiar mereu, până acum doi-trei ani – poeziile mele au fost citite în public de alte persoane, nu de mine – ca să nu rămân în povestea mea, să o văd din exterior). Ramona Mihăilă, pe Facebook, nu era de acord cu versiunea în engleză a titlului, întrucât ei îi sună rece. I-am răspuns că, în lectura mea, mai mult decât rece, sună clar, sugerând sec, așadar fără dubii, acea ruptură / contradicție între ce ne-am aștepta de la corp și ceea ce, până la urmă, ajungem să parcurgem cu el. Acel ”fit” din titlu și alte ”tehnicalități” americane reușesc o demarcație pe care, altfel, eu, în cuvintele mele românești, nu prea o puteam exprima fără ca, totodată, să o îmblânzesc. Mircea Petean vorbea de o ”falsă narațiune în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului”. Dar sunt și locuri unde aș fi putut opta pentru chiar acel ”rece”, pentru că, în afară de cele câteva, destul de aeriene, ale neadaptatului și distratului domn R. (care e și o replică la domnișoara o., dintr-o altă carte publicată de mine, nu doar la simpaticul personaj din poemul lui Mihai Ursachi), sunt, în volum, și mici ”povești” tragice care, iată, în engleză declanșează mai ușor un semnal de alarmă, prin chiar demascarea rece a celor care le-au privit cu răceală. Dacă traducerea Lianei (care mi-a și devenit rudă, ”verișoară mai mică”, pe parcursul discuțiilor noastre) reușește – cum mi s-a semnalat – această complementaritate este bine.

– În poezia „trupul care nu îmi vine bine” scrieți: „și linistea aceea/ de început de lume/ când nimeni nu cunoaște încă/ nimic despre disperare”. Este acel început de lume, dinaintea vieții și morții, o dimensiune la care putem tânji prin poezie?

– Începutul de lume este abia începutul creației, ceea ce ar avantaja poezia, într-adevăr. Și un soi de inocență și gingășie, care însă nu exclude mișcările tectonice și exploziile vulcanice. Cu alte cuvinte, lângă acel ”a tânji la” ar putea merge la fel de bine un ”a fugi de”. Întrucât nu e vorba de un spațiu primordial cu un fel de grădină inofensivă și un mic Adam și o prea-frumoasă și prietenoasă Eva, ci de o pre-condiție. Care nu exclude o dimensiune a retragerii, însă nici nu poți să închizi ochii, azi, prea mult timp. ”Ce nu te omoară te face mai puternic”, spunea Nietzsche, însă, uneori, ceea ce te face mai puternic exagerează. Cred că poezia mea din acest volum a apărut după o serie de asemenea exagerări, deși nu cu mult înainte și nu cu mult mai târziu au existat și există câteva mici insule unde chiar și începutul e posibil.

– În măsura în care puteți transmite din culisele personale, cum arată, astăzi, viața și planurile mai mult sau mai puțin literare ale scriitorului Daniel D. Marin?

– Aminteam de acele mici insule, dintre care una este inclusiv geografic cât se poate de reală. Fără planuri, așadar. Mă mai bucur vreo 9 săptămâni de insularitatea care mi-a fost casă în ultimii 9 ani. Pe final de sezon, sunt, încă, un fel de Robinson Crusoe sard. În Barbagia, într-o dimineață am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”, pe care am fotografiat-o. Proprietara, o femeie liberă niciodată căsătorită, după ce m-a zărit mi-a făcut o cafea și turul casei, ca să o văd și din interior. Apoi câțiva tineri mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima insulei sunt foarte frumoase, dar n-au șanse la miss Italia din cauza înălțimii. După care mi-au spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test. Cineva, la terasă, a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Liquore allo Zafferano, cât și Finochetto di Orgosolo (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final am găsit nota de plată achitată. Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care m-a condus, alături de Marco, la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale satului. Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.

Orgosolo și Gavoi

iulie 13, 2021

– ești austriac?!
– nuuuu
– ce ești?
– român; și un pic sassarez.
– își ofer un mirto!

… după aceea squadra azzurra a câștigat.

De dimineață, am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”. Proprietara casei, o femeie liberă, niciodată căsătorită, a trăit 30 de ani la Roma, după care s-a întors în Sardinia, unde sunt și cele șase surori ale ei și doi frați. Mi-a făcut o cafea și turul casei.

– De unde vii?!
– Din Gavoi.
– Ai greșit! Se pleacă de la cele circa 400 de desene colorate (murales) din Orgosolo, apoi se trece pe la muntele San Giovanni și pe la lacuri și abia la sfârsit se vizitează Gavoi!…

Până prin anii ‘80 încă se practica ”banditismul pentru răscumpărare”, dar de atunci au trecut, totuși, destui ani. Așa că mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima Sardiniei sunt foarte frumoase, dar nu câștigă miss Italia din cauza înălțimii. Apoi mi-a spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test.

Orgosolo e printre foarte puținele locuri în care toată lumea vorbește în sardă și în dialectul local. Deși construcția frazei, mai des decat în cazul limbii italiene, e similară celei din limba română, nu reușesc să pricep nimic, așa că atunci când nu mi s-au adresat direct, n-am înțeles mare lucru din discuția din noaptea aceasta și nici n-aș putea să spun mâine cum se pronunță Orgosolo sau Nuoro (cu toate că limba sardă e mai aspră, „ca româna”, în niciun caz „ca italiana de la Milano sau din Toscana”). Cineva de la terasă a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Finochetto di Orgosolo, cât și Liquore allo Zafferano, din părțile locului (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final a achitat nota de plată.

Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care, alături de Marco, m-au condus la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale orașului.

Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.

Trupurile…

mai 16, 2021

A, iată! A apărut cartea care de 10 ani mi-a tot dat târcoale. Până la urmă, a ajuns la unul dintre cei mai buni editori din țară, un om într-o specială relație cu poezia, care mi-a și făcut surpriza s-o publice.

De pe Agenția de carte:

La editura Limes a apărut volumul ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, de Daniel D. Marin.

„Daniel e un maestru al narațiunii false în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului, iar acesta primește conotații cu totul și cu totul frisonante. Evident că e o tehnică bine articulată de a masca neliniști, spaime și angoase abisale”
(Mircea Petean)

Daniel D. Marin a mai publicat patru volume de poezie (Oră de vârf, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; Așa cum a fost, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; Poeme cu ochelari, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015) și un mic jurnal sardo-american (Din România sunt doar eu, 2018). Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. De câțiva ani, trăiește în Sardinia.

poezie română în Australia

mai 16, 2021

Aflu absolut întâmplător de o antologie apărută anul trecut, în Australia, și din care am tot citit în acest weekend. Se numește ”Romanian Poetry. From its Origins to the Present”. Îmi păstrez și eu aici, repede, două poeme. Unul al unei poete din Republica Moldova pe care o cunoscusem la București, înainte să plece / să se mute, parcă, în America. Celălalt, al unui prieten cu care, tot la București, prin multe locuri am fost, dar care, din păcate, nu mai locuiește în niciun oraș. Îl revăd, totuși, acum, cu un poem scris „aproape sub ochii mei” cu peste un deceniu în urmă și ajuns, între timp, iată, în Australia…

domnul R. somnambul

noiembrie 16, 2020

alături de Crina Popescu 🙂

„nouăzecist” de plăcere

octombrie 21, 2020

Florentin Sorescu abordează 3 voci poetice diferite care interferează. Una este, decisivă, a lui Cristi Popescu. Amaretto (ed. Brumar, 2020) este o autobiografie poetică unitară care alunecă uneori în prozaic și sentimentalism temperat, e ludică, (din perspectivă) infantilă. Ajunge la cititor într-un fel, paradoxal, tragic. Râzi și plângi în același timp.

fragment din ”Trezește‑te, Lazăre!

Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deși se află în aceeași clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când adoarme. Copiii ajung acolo duşi în braţe. Oamenii mari sunt puşi pe nişte măsuţe cu roţi asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea, ei sunt triști şi nu vor să ajungă în rai.

Doamna Mariana ne‑a spus că acolo sunt o grămadă de jucării, dar nu ne dau voie şi nouă să intrăm pentru că este foarte frig şi răcim. Pentru cei adormiți e altă socoteală. Ei nu simt frigul şi nici nu strănută, ci doar visează.

Cei care ajung în rai sunt fericiţi, chiar şi oamenii mari, cu toate că la început nu‑şi dau seama de acest lucru.

Majoritatea celor care se duc în rai trec mai întâi prin blocul operator, unde sunt orbiţi de nişte lumini puternice. Acolo li se face o injecție ca să nu îi doară atunci când sunt cusuţi. După ce li se face injecția adorm şi visează tot feluri de lucruri.

Şi Pinocchio a fost dus în blocul operator, dar asta o ştim numai noi, cei din spital. Copiii care n‑au fost niciodată internaţi n‑ar putea să înțeleagă. Lui Pinocchio nu i‑au ieșit bine cusăturile şi de‑aia s‑a spus că a fost cioplit din bucăți din lemn. De câte ori nu le iese ceva, oamenii mari inventează poveşti. De fapt lui Pinocchio i‑au greşit nasul şi, ca să se justifice, au născocit faza cu crescutul lui din cauza minciunilor. Dacă ar fi adevărat, toţi doctorii de‑aici ar avea nasurile mari.

Poem naiv

În fiecare zi la orele 16 mă așezam în fața ferestrei
n‑am să înțeleg niciodată de unde atâta precizie
pe‑atunci ceasurile mi se păreau de neînțeles
ca și trecerea timpului
singurul instrument de măsură erau bătăile inimii,
m‑așezam în fața ferestrei și așteptam să vină
de la serviciu
strada mi se părea un animăluț adormit în culcuș, nu știu de unde imaginea asta, poate
pentru faptul că orice pui care își așteaptă mama
vede în spațiul din jurul lui o căsuță,
o așteptam să vină și să îmi facă cu mâna,
atunci inima creștea în mine atât de mult
încât simțeam că pot să o ţin în căuşul palmelor,
inima pe‑atunci avea un contur,
tot ce vedeam părea viu, pipăibil cu mâna,
chiar și zânele alergau cu tălpile ude

din Discuția secretă

iunie 22, 2019

… după vreo cinci-șase ani de Discuția secretă și vreo doi-trei de când am aflat eu de ea, s-a întâmplat să sustrag, azi, și un text din ea. de Iulian Leonard citisem deja o carte de autor (bună), dar mai jos textul care atât de timid a ajuns în cele din urmă la mine:

nu aplaud la aterizare
vin de la un meci, am mers şi io la un prieten. ies la 00:00 fix din bloc şi m-opreşte echipaju` de poliţie. îmi cer din maşină să mă legitimez. le dau buletinu’, îi întreb pentru ce şi ce-i intere pe ei cu ce m-ocup şi de unde vin. vin şi io de la un meci, swansea-liverpool 1 la 0, ultimii clasaţi. care control de rutină? îs suspect, am sărit vreun gard, am călcat strâmb pe trotuar sau vrei să te asiguri că dacă nimeresc într-un rahat îmi iei și norocu` ăsta?
(Iulian Leonard, în Discuția secretă de acum un an, circa)

noi, emigranţii

aprilie 13, 2019

Dan Gulea a scris despre emigranții fericiți, ai lui Bogdan Suceavă, dar și despre cei incerți (încă în călătorie), ai mei:

De-a lungul Europei, de-a latul Americii, revista Apostrof, nr. 2 (345), 2019 – citeşte ARTICOLUL aici!

jurnal & jurnal

decembrie 30, 2018

Dacă prin mai-iunie, apărea ”din România sunt doar eu”, un jurnal din fața ochilor mei, deja în noiembrie Ofelia Prodan răspundea prinvoci cu defect special”, un jurnal din spatele ochilor ei (deci din mintea ei).

La lansarea vocilor… un fel de petrecere în care fostul (jurnalul meu) era înlocuit cu ”actualul” (jurnalul Ofeliei) mi-am trimis și eu câteva personaje de forță din carte să facă ceva, să împiedice deznodământul crud sau măcar să-și privească până la capăt soarta în față: să se uite, cu capul sus, ce noi personaje le iau locul!

Nu mai târziu de luna aceasta, aflu de un nou jurnal, dintre Doria Șișu Ploeșteanu și Ștefan Doru Dăncuș, care duc dialogul între filele aceleiași cărți (”jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză”).

În lipsa soluției subversive (care, deci, să readucă în prim-plan propriul jurnal), îmi aleg două fragmente-răspuns de Ofelia (mie) și Doria (lui Dăncuș), de care mă bucur și la figurat (pentru că au scris astfel de chestii), și la propriu (pentru că am și norocul să le fiu prieten).

Din România se pleacă mereu cu supărare. În țară au rămas esențele tari. De plecat au plecat cei cu suflete sensibile. Aud multe povești și multe definiții se dau pe seama ăstora plecați, dar iată că și eu sunt venită în Irlanda noaptea. Am învățat să fumez afară, am învățat să zâmbesc la oameni, am învățat dracului să spun vă rog, mulțumesc și iertați, am învățat să nu fiu îngâmfată, fudulă, izmenită, falsă, vulgară, am învățat să fiu, așa cum nu prea mulți știu, simplă. Parcă vorbesc la fel ca Paler. Oare pe el ce l-a determinat să vorbească așa? O fi ajuns și el undeva plecat de altundeva, noaptea, pe frig, apoi o fi fumat afară? S-o fi întrebat și el ce și cum așa cum ne întrebăm noi acum? Nu-i greu să pleci. Nu-i greu nici să te orientezi cu fața spre înainte, e mai greu să pierzi năravul de-a te uita în spate. Apoi e iară greu să vezi că nu mai cazi cum erai obișnuit să cazi. Prin străini, străinii te ajută. Și vulpile-s prietenoase. Chiar și-așa, nu-i fain să tremuri cu țigara-n gură? Nu-i ăsta cel mai poetic moment? Nu-i greu.

(din jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză, ed. Singur, 2018)

Madam Merkel adoarme satisfăcută într-o seară, dar are un coșmar cu ea violată în centrul Berlinului, ziua în amiaza mare, de un grup de imigranți fundamentaliști sirieni. se trezește tremurând asudată și formează numărul de telefon al lui Renzi. Renzi adormise și el mai mult decât satisfăcut, dar și el are un coșmar cu un poet român imigrant, pe nume d.d. marin, care devenise în scurt timp un politician atât de abil și machiavelic încât era cât pe ce să-i ia locul de prim-ministru, dacă nu se trezea tremurând asudat și nu forma imediat numărul lui madam Merkel. telefonul lui Renzi suna ocupat, telefonul lui madam Merkel suna ocupat. amândoi se gândiră simultan că aici nu poate fi decât mâna machiavelicului politician d.d.marin care, de fapt, în acest moment dormea dus în camera lui de cămin din orășelul Sassari și visa poeme elaborate sub forma unor strategii politice pe termen lung de redresare economică a Sardiniei, devenită printr-un miracol aparent inexplicabil stat independent.

(din voci cu defect special. Jurnal de facebook, ed. Paralela 45, 2018)

poete din Diaspora

noiembrie 27, 2018

Le-am întâlnit, recent, la Torino, iar odată revenit pe insula mea am continuat să le cunosc, citindu-le cărțile. În poemul de weekend, de Florentina Niță îmi păstrez o mică ”axiomă” a spațiilor de afinitate, precum și relativitatea (nu mă așteptam nici eu la o astfel de complementaritate în Sonete și fum, ed. Timpul, 2014), iar de Crina Popescu am ales poemul de la pagina 13 (din Sângele cuvântului, editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2015), pentru că atunci când ne-am întâlnit mi-a spus că ne cunoaștem deja, iar poemul ei mi-a adus aminte de un altul, pe care mi l-a citit, când eram mic, Emil Manu, de care nu prea mai amintește nimeni după ce a plecat, așa cum nici de poeții care au plecat în Diaspora nu prea mai amintește nimeni la București. Însă, dacă ea m-a contrazis la Torino, legat de jurnalul meu, cu atât mai mult o contrazic eu, de la Sassari, legat de poezia ei: nu e noapte și nu e nici frig, pentru că sunt mulți oameni în sufletul ei!

între Milano și Sassari e Torino

noiembrie 18, 2018

9-10 noiembrie

Între Milano – cu Mirela Dumi, care îmi va da subiect de teză, și Denisa și Mihaela, care mi-au dat subiect de roman – și Sassari nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino, unde erau deja câțiva scriitori din România și Republica Moldova.

Împreună cu Iuliana Cimpoeșu, enumerăm joburile pe care le au românii pe care am apucat să îi întâlnim în Italia, îmi amintesc imediat de Georgeta Sebie, din Olbia, Maria Pop (traducătoare în italiană la Torino, profesoară de limba engleză în orășelul marmurei, Carrara, și, de câteva luni, dacă nu mă înșel, directoare ICR la Madrid), Miruna Căjvăneanu și Anca A. Mihai (jurnaliste), Cătălina Curceanu (fizician şi cercetător remarcabil care, în timpul liber, se ocupă și de popularizarea științei), Mihai Bursuc (fotograf), Kristina Cepraga (actriță), Teodora Madasa (ea are, practic, jobul pe care mi-l doresc eu, după ce a lucrat și la câteva ediții ProCult Film Festival, la Roma…), adaug imediat avocat. Cabinetul Iulianei este unul de avocatură.

La cabinetul Iulianei am ajuns ca să-mi las bagajul în pauza ei de prânz, după ce Manuela Nicora mă luase chiar de la autogară, ca să ne plimbăm, prin ploaie, prin oraș, iar cu Naty urma să mă văd peste doar două ore. Dar cele două ore au trecut imediat, așa că, după ce am urcat bagajul la primul etaj și am coborât cu ele la cafeneaua de la intrare, am urcat la primul etaj să îmi iau bagajul, fără să ne mai plimbăm prin oraș.

M-am împrietenit cu Ema și, apoi, cu micuța Eleonora, deși Eli nu prea vorbește cu mine, în schimb e foarte bucuroasă că o leg la ghetuțe și accept spontan joculețul cu două cordoane de plastic care sigur au și un nume. Unul este al Emei.

După ce eu am spus, sec-destins, că fragmentele de jurnal nu sunt despre călătorie, deși m-am dus pe un alt continent, și nici despre România, decât prin absență, și nici măcar despre cele peste 350 de persoane (”personaje”, mă corectase deja) despre care am scris, Crina a spus, inocent-mistic-intens, că ”dacă Daniel din Noul Testament e un tălmăcitor de vise, Daniel de aici e un tălmăcitor al realității” și a spus ”notează” și-am notat, însă, dincolo de asta, Crina m-a lăsat în largul meu, de nu cumva, delicat, m-a împins.

Despre starea de libertate dincolo de prejudecăți, cu Ramona Chicuș, care a făcut, cu entuziasm, totul altfel decât ”românește”, locuind chiar și în nordul Africii, o perioadă, ca să deprindă, acasă la ele, aromele pe care ea le transmite mai departe, prin mâncare, celor care trec prin bucătăria ei din Torino.

Vin brulè cu Olimpia Danci, pe via Roma, până la piazza San Carlo, unde am degustat și cremă de ciocolată și fistic, sub umbrelă.

”La Serenissima”, cu Andrei Paiu, la Consulat, unde Nicolae Dabija ne arată cum cititorii identifică literatura cu viața și îl întreabă despre ce mai fac personajele din cărțile lui, ba chiar îi cer numerele lor de telefon. Ale lor e ok! Mie îmi plac mesele rotunde unde niciun cititor nu mă vede și eu îi văd pe toți, adică mesele rotunde cu un colț. A doua zi, la biblioteca Grigore Vieru, pățesc și eu ceea ce-au pățit personajele mele de jurnal: Crina mă privește, nu îmi cere numărul niciunuia dintre ele, în schimb vorbește despre mine, ca și cum știe totul; dacă știe?! Nicolae Dabija îmi spune că se regăsește pe sine în fragmentele mele de jurnal, dar și pe Crina, și pe mine, atât cât am apucat să ne cunoaștem, apoi îmi arată, pe furiș, un caiet în care a scris, live, mici fragmente de jurnal. Respir ușurat: nu sunt singurul!!

PS: foto de la Constantin Niță: