Archive for the ‘4. noutăţi despre 2000’ Category

interviul cu MM

august 5, 2012

pentru că am fost miercuri la prezentarea tezei de doctorat a domnului Nicolae Tzone, „Geo Bogza şi avangarda română”, şi-am aflat astfel că Marin Mincu a fost cel care l-a invitat să se ocupe de acest subiect, mi-am amintit şi eu că tot domnul Mincu m-a invitat să-i citesc pe douămiişti. eu îi citisem deja pe câţiva, însă ceva îmi scăpa şi MM s-a prins imediat. ce pot să mai spun decât că-mi lipsesc mult discuţiile cu MM?! una dintre primele (singura „imortalizată”) se află aici:

http://semnebune.ro/2012/rescriere-cu-daniel-d-marin-v4/

premiul MM vs. MM

decembrie 3, 2011

Când se va decerna premiul Marin Mincu – 2011?
Nu ştiu.

Cine sunt nominalizaţii?
Ofelia Prodan, Ştefan Manasia, Radu Vancu, încă un poet şi, surpriză (ea fiind doar la debutul editorial), Medeea Iancu.

 Cine va lua premiul?
Nu m-ar mira să îl ia chiar Medeea.

În condiţiile în care în 2009, 2010 şi 2011 (pentru acest premiu se iau în calcul ultimii 3 ani editoriali) au publicat cărţi autori douămiişti precum Dan Coman, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu şi Domnica Drumea (în 2009), Doina Ioanid şi Teo Dună (în 2010) sau Marius Ianuş, Dan Sociu şi Răzvan Ţupa (în 2011), cei mai mulţi dintre ei nici măcar nominalizaţi, mesajul juriului ar putea fi acela că e plictisit de ceea ce publică douămiiştii în ultimii ani. Că au amuţit sau chiar au murit. Mult mai devreme decât optzeciştii. Mesajul nu ar putea fi probabil decât unul de acest tip de vreme ce s-ar schimba în acest caz inclusiv orientarea de fond a acestui premiu. Euridice (2005 – 2008) transformat în Marin Mincu (din 2009) se acorda până în prezent autorilor de cărţi valoroase excluşi (dintr-un motiv sau altul; dar cel mai important dintre ele: le luau optzeciştii cam pe toate) de la celelalte premii importante. Medeea va lua (putem estima) şi Mihai Eminescu şi alte premii importante de debut cu cartea ei şi oricum juriul n-ar fi putut analiza dacă a fost sau nu exclusă pe nedrept de la alte premii decât anul viitor, în 2012, nu la doar 2 luni de la apariţia cărţii ei (când încă nici un premiu important nu s-a acordat)… Marin Mincu s-ar da pentru prima dată „în avans” faţă de celelalte premii. Ar da tonul, în loc să repună lucrurile în ordine când altcândva decât la final?! O “dare de ton” şi o delimitare de douămiişti ar justifica o astfel de opţiune a juriului. Premiul Marin Mincu s-ar putea să nu mai fie ceea ce ştiam noi că era premiul Euridice, chiar dacă s-ar putea să nu ne pice bine.      

Anul trecut, Horia Gârbea a transmis juriului (prin mine) invitaţia de a preciza câteva amănunte despre acest premiu – cu toată istoria sa, atât cea recentă, cât şi cea de la data iniţierii şi până la schimbarea numelui din Euridice în Marin Mincu –  (măcar) în revista Luceafărul de dimineaţă, invitaţie neonorată, din câte ştiu. Eu însumi fac această invitaţie (avansând şi numele revistei zon@literară, cea mai nouă şi tânără – după media de vârstă a redactorilor şi colaboratorilor ei – revistă literară din România).

După o “documentaţie” via cele mai avansate căi ale (deja) bătrânului google, am putut găsi doar o parte din câştigătorii ediţiilor trecute ale premiului Euridice – Marin Mincu. Ei ar fi: Pavel Păduraru (pentru roman) şi T.S. Khasis (2006), Dumitru Crudu (pentru teatru) şi V. Leac (2007), Mitoş Micleuşanu (pentru roman) şi Constantin Acosmei (2008), Alexandru Matei (pentru critică) şi Antonio Patraş (2009), Diana Geacăr şi Daniel D. Marin (2011).

Nu îmi amintesc şi nici n-am putut afla cine l-a câştigat în 2005. Eu însumi n-aş fi avut de unde să aflu că mi s-a acordat, anul trecut, acest premiu, dacă nu s-ar fi întâmplat să mă aflu chiar în „sală” (de fapt, la standul editurii Vinea (unde, conform programului târgului de carte Gaudeamus, se desfăşurau două lansări de carte – Rita Chirian, „Poker face” şi Adrian Diniş, „Poezii odioase de dragoste” – nicidecum vreo premiere…), fără microfon sau minimă „regie”, în cadrul unui târg de carte unde oricum nu se înţelege nimic niciodată).

Anul acesta organizarea şi mediatizarea (a se citi: nici un comunicat de presă şi nici un anunţ nicăieri) au fost “confiscate” de Biblioteca Metropolitană. Fundaţia Paradigma ar merita (s-ar cuveni) să fie o fundaţie puternică (= care să nu depindă, la decernarea Premiului, de vreo programare la standul unei edituri sau de vreo finanţare de la bibliotecă), iar Marin Mincu cel mai controversat (= disputat, “râvnit”) premiu de la noi, cu o notorietate pe măsură.

Cu toate neajunsurile, Marin Mincu rămâne însă cel mai important premiu literar din România care se acordă autorilor sub 35 de ani!       

PS: poate că vă întrebaţi unde sunt criticii noştri care nu mai scriu (şi ei plictisiţi?) despre poezie?! Pe forumul revistei Cultura şi pe Agenţia de carte, la rubrica (supleantă) întrebări şi răspunsuri. Delicioasă, pe alocuri.

Later Edit:
aşa cum îmi aminteşte Răzvan Ţupa, în 2005 premiul Euridice a fost câştigat de Ionuţ Chiva pentru proză şi de Elena Vlădăreanu pentru poezie, aceasta din urmă refuzând distincţia.

noutăţi despre 2000 / predarea ştafetei

martie 31, 2011

pentru că tot mi se aduce la cunoştinţă (adică: şi mie) ce eşec cu “generaţia asta ruşinoasă 2000”, şi mi se aduce constant încă de prin 2000 – 2003 (pe când încă nu se zărea; azi o vedem şi… :D), zic şi eu că poate că aşa o şi fi, adică… poate că chiar suntem toţi o apă şi-un pământ. am spus-o aici.

dar şi mai bine a spus-o Dan Coman:

„Generația 2000 şi predarea ştafetei

E adevărat: Generația 2000 a fost o gașcă de băieți isterici și narcisiști care nu i-a dat literaturii române niciun mare autor ci doar o serie de pastișe după unii autori români și străini mai mult sau mai puțin semnificativi, și asta pentru că unii au fost neoexpresioniști, alții beatnici intempestivi, deci, toți, literar vorbind, vetuști. Singurul lor merit este că au creat o punte de legătură între ce-a fost și ceea ce face acum marele SGB. Așadar, umiliţi, îi predăm ștafeta, să facă ce vrea cu ea”.

Later Edit – linkurile lunii pe această temă:
„Poezia în 3D arată după chipul şi asemănarea noastră!” – interviul pe care mi l-a luat Florina Zaharia
Colocviul Tinerilor Scriitori. 2011 – pagina ediţiei din 2011
„Douămiismul poetic românesc. Autoportret cu versuri inedite” – o pagină de Afrodita Cionchin

Poezia în 3D

martie 30, 2011

interviul pe care mi l-a luat Florina Zaharia, în revista Argeş:

„Poezia în 3D arată după chipul şi asemănarea noastră!”
Interviu cu Daniel D. Marin despre Generaţia 2000 a poeziei româneşti

Florina ZahariaSuntem în 2011, vorbim despre generaţia 2000 a poeziei româneşti. Aşadar, cum arată „poezia 3D” a timpurilor douămiiste?

Daniel D. Marin: Poezia în 3D arată, n-am nici o îndoială, după chipul şi asemănarea noastră, pe atât de mult pe cât şi noi semănăm cu ea însăşi. De fapt, e vorba despre perspective diferite ale aceluiaşi “frame”, deşi uneori pare (de foarte departe) că arată la fel, sau că suntem, să o spun direct, toţi “o apă şi-un pământ” (mai ales cred asta cei care n-au văzut, dar au auzit de!). 

Florina Zaharia: Care au fost culisele realizării acestei antologii, mai mult sau mai puţin plăcute/comode? Câte telefoane ai primit, la câte mail-uri ai răspuns? Cât  timp ai lucrat la acest proiect?

DDM: Ştiam din start că va trebui să culeg nopţi întregi versuri ale colegilor din cărţile lor. Am prostul obicei să nu arăt nimănui despre ce este vorba – şi deci nici să cer ajutor – decât atunci când totul e deja terminat. Am muncit singur, aşadar, deşi, de pildă, în privinţa de mai sus puteam foarte simplu să cer textele cu pricina pe e-mail. Am apelat la această soluţie abia în ultimă instanţă, după ce făcusem şi răsfăcusem selecţia, după ce ştiam deja, punct cu punct, cum va arăta. Din momentul în care i-am dezvăluit domnului Horia Barna, pe atunci director la ICR – Madrid, intenţia mea sau, la rigoare, din momentul în care mi-a dezvăluit şi domnia sa că se gândea de mult la acelaşi lucru (adică să apară aşa ceva) a trecut fix un an până la ieşirea de sub tipar, dar „timpul efectiv de lucru” nu a depăşit 6 luni. Cel mai mult a durat corespondenţa cu autorii. Apoi, redactarea. Conversaţiile telefonice erau foarte scurte şi imprevizibile, nu m-a înjurat, de pildă, nimeni, deşi mă aşteptam să o facă. Câţiva autori au dorit să schimbe câteva texte, dar nici unul nu m-a “chestionat” mai mult de „cine va mai face parte din?”, întrebare, totuşi, nu atât de comodă, pentru că nu puteam şti de la început pe câţi dintre autori voi reuşi să contez. Au răspuns pozitiv toţi, în momentul în care m-am hotărât asupra variantei finale, mai puţin 3, pe care, astfel, nici nu i-am mai putut include în proiect.  

FZCum arată cartea de identitate a generaţiei 2000? Presupunând că are deja vârsta la care i se poate identifica drumul, culoarea ochilor, stilul şi apartenenţa?

DDM: Şi cu roz, şi cu gri. E “pestriţă” cartea de identitate! Sau depinde foarte mult cum priveşti. Eu sper că i se pot identifica nu doar drumul, dar şi urmele pe asfaltul nu atât de proaspăt, deja. Am tot alergat desculţi pe acest asfalt, am şi răcit câte un pic, ne-am mai şi urâţit de la frig, iar câţiva am şi împietrit de tot şi nimeni, nimeni nu pare să vrea să ne vadă. Suntem „prezenteişti”, ar spune (şi chiar spune) cineva. Ar mai fi putut adăuga “sinceri”, „infantili” chiar (în sensul remarcat de doamna Ştefania Mincu recent (în revista Tomis), acela de a nu dori să ne maturizăm “cu nici un preţ, rămânând veşnic în investigarea unui strat al infantilităţii primare”), deşi nu despre asta s-ar putea să fi fost până la capăt vorba. “Apartenenţa” eu nu aş concede-o nimănui (deşi mulţi poeţi s-au perindat prin creierele şi chiar sufletele noastre; n-avem o „memorie zero”). Despre stil s-a vorbit ca despre unul „de generaţie”, dar eu cred că măcar de acum se va putea, totuşi, nuanţa. Încă nu ni s-a prea întrezărit identitatea. Dacă o spunem noi „nu dă bine”, dacă n-o spune nimeni e de rău. După radicalizarea autenticistă a unui discurs poetic coborât până la minimalism şi mizerabilism, cu defulări violente, fruste, acut biografice şi protestatare (biografiştii douămiişti sunt mai vii (şi nemijlocit vitali – am mai spus asta) decât omologii lor optzecişti), atât la nivelul trăirii, cât şi al expresiei sale verbale, poezia douămiistă s-a rafinat şi diversificat în anii din urmă, inclusiv prin recuperarea unor linii poetice mai vechi şi actualizarea acestora printr-un discurs din ce în ce mai pregnant ca intensitate şi tensiune vizionară sau imaginativă. Dincolo de „portretele” parţiale (de care nu ducem lipsă; am fost catalogaţi înainte încă de a fi reperaţi), sunt de căutat secvenţele cele mai semnificative ale „deplasărilor poetice” ale unei generaţii care şi-a mutat atenţia dinspre fronda (aproape monocoloră) specifică începutului de drum spre formule cât mai consistente, cu ramificaţii şi personalizări dintre cele mai diverse. Personal, cred că abia acest lucru, îndepărtarea de poetica unitară ce se contura la începutul anilor 2000, ne va consacra, de fapt, ca o „generaţie de creaţie”, şi am spus-o. Ca „insider”, las însă în seama criticii şi istoriei literare consemnarea unor astfel de „fapte”. Iar legat de cartea de identitate, să fie clar, te duci la Poliţie (am făcut asta), faci o fotografie (am făcut şi asta) şi îi laşi pe ceilalţi să îşi facă treaba. E şi antiutopică (acest liant semnificativ, dată fiind spaima generaţiei, cu mici excepţii, de poezia majoră, de angajare mai înaltă în demersul ei creator), e şi altfel. E oricum alta, cu totul alta decât şi-ar putea închipui cineva care n-a văzut cartea.

FZ: Ce evoluţie va avea Generaţia 2000? Cum s-ar intitula noul manifest literar (anti)utopic al douămiismului? Ce viitor literar îi prevezi?

DDM: Uite, sincer să fiu, acum pare deja un drum închis. Cumva, o dată cu antologia asta (deşi nu mi-am pus niciodată problema) generaţia va fi şi mai / de tot „închisă”. Nimeni nu mai aşteaptă nimic de la ea. Speranţa ar fi să fie, în sfârşit, descoperită, citită. Inclusiv de cei care n-au aşteptat nimic şi nici nu aşteaptă. Dar, iarăşi sincer, nu văd un viitor pentru asta. Văd ceva ce seamănă cu un viitor pentru cei puţini care îşi vor continua propriul proiect, antiutopic sau nu (actul de a scrie – dincolo de mesajul a ceea ce scrii, oricât de antiutopic, cum e în cazul de faţă – e utopic „prin excelenţă”, după cum îmi semnala ferm, pe Facebook, Nichita Danilov; altfel de ce ai mai scrie, nu?!). Ar fi minunat să fie descoperiţi şi ceilalţi, fiecare din cei antologaţi (şi nu e o antologie extinsă a douămiismului, atenţie! Puteam să forţez limitele (valoric sau tematic) şi ar mai fi încăput astfel şi alţi poeţi talentaţi, majoritatea cu o singură carte publicată, precum Livia Roşca, Andra Rotaru, Oana Ninu, Violeta Ion, Dumitru Bădiţa, Andrei Doboş, Florin Partene, Cristina Ispas, Carmen Dominte, Ana Dragu, Marin Mălaicu Hondrari, Svetlana Cârstean, Ovia Herbert, Mugur Grosu, Bogdan Perdivară, Eugen Suman, Robert Mândroiu sau, dacă aş fi forţat şi mai mult limitele (de astă dată strict tematic), Vlad Moldovan sau Stoian G. Bogdan), dar acum, în momentul în care mă întrebi, nu am cum să prevăd.    

FZCe ai greşit în acest volum şi ce pagini ar rămâne la fel dacă ar trebui să refaci acest proiect?

DDM: Ar rămâne la fel 99,5%. Aş scoate din textele mele diferenţa de 0,5% şi aş completa cu texte din cărţile care au apărut între timp. Şi i-aş adăuga pe cei pe care i-am nominalizat şi în Argument, pe Marius Ianuş (care a şi fost în manuscris, până cu o zi înainte de intrarea cărţii sub tipar – motivele „dispariţiei” subite a lui Ianuş sunt publice), pe Elena Vlădăreanu şi Dan Sociu, dar şi pe Claudiu Komartin (în primul rînd pentru perseverenţa cu care îşi urmăreşte propriul proiect literar – perseverenţă care îl deosebeşte de mai toţi colegii, inclusiv de mine – şi pentru fervoarea cu care crede în ceea ce face, chiar şi atunci când sunt lucruri care i se pot reproşa), un poet care a surprins prin maturitate încă de la debut, dar care n-a considerat cu putinţă gestul de a se alătura unui „demers de bilanţ”. Mai pe scurt, l-aş „reface” la fel (în forma pe care eu o am pe laptop încă de acum aproape un an), doar că m-aş asigura să nu lipsească nici unul din cei (25+4) “convocaţi”. Dar în cazul oricărui astfel de proiect “exactitatea matematică” nu e de crezut.  

FZ25 de poeţi pentru o generaţie. E un record de cifre dacă ne raportăm la celelalte generaţii 70-80-90. Sau nu?

DDM: E un „record”? E doar un „tablou de familie”, parcă acesta e termenul consacrat, nu? Şi la un astfel de tablou parcă nici nu prea contează cum arăţi. Eu am ţinut, însă, să pun la un loc cât mai mult din ceea ce e reprezentativ ca texte. Suntem prea puţini? Sau prea mulţi? O generaţie poate să rămână prin nume, dar, chiar cred asta, mai ales prin texte!   

FZCum crezi că ar reacţiona Generaţia 2000 dacă ar fi „luată deoparte şi i s-ar spune” franc „Grow up!”?

DDM: I s-a spus asta (nu de către mine, deşi parafrazezi destul de fidel titlul cărţii mele de acum doi ani). Din nou şi din nou, de către voci diferite, dar pe acelaşi ton. Doar că cei ce i-au spus, i-au spus şi-au plecat!…

(revista Argeş, martie 2011)

o revistă pierdută

noiembrie 22, 2010

deşi nu mi s-a mai întâmplat până acum, redau mai jos un fragment destul de măricel dintr-o cronică apărută la volumul l-am luat deoparte şi i-am spus. nu pentru că e o cronică interesantă (deşi e), nici pentru că publicaţia în care a apărut, singura revistă din România „cu ieşire la mare”, are… mare problemă cu difuzarea pe uscat, ci pentru felul în care am intrat în posesia ei. la mai bine de o lună de la ieşirea de sub tipar (timp în care m-am tot întrebat cam ce ar putea să conţină), un exemplar din revistă mi-a fost special adus la târgul de carte, dar s-a pierdut. l-am găsit eu însumi, la standul editurii Vinea, unde îl pierduse doamna Ştefania Mincu. e chiar exemplarul domniei sale, cu însemnări şi multiple sublinieri (pentru acurateţe, sublinierile cu pixul din fragmentul de mai jos le voi trece cu Underline, iar corecturile cu Italic+Bold+Underline).

Ştefania Mincu, Tomis, nr. 487, octombrie 2010:

„O primă impresie, când parcurgi textele, este că Daniel D. Marin face parte dintr-o anumită specie de douămiism, unul ceva mai „târziu”, dacă vrem, care cultivă în ton alb o deziluzionare absolut liniştită, cu toate că a simţit foarte adânc că utopiile fabulosului n-au nici o bază şi că imaginarul nu e decât o capcană dincolo de care nu există decât tot prăpastia vidului absolut. Străin de isteriile fracturismului neputincios (care a şi încetat, se pare, după ce a făcut gălăgia de rigoare), el nu e mai puţin atins de sindromul specific douămiist. Care este acest sindrom? Nouă ni se pare că este cel de a nu dori să se maturizeze cu nici un preţ, rămânând veşnic în investigarea unui strat al infantilităţii primare, unde lumea se conturează nu ca „poveste” plină de făgăduinţe sau certitudini ispititoare, ci la nivelul halucinaţiei neraţionalizabile, care nu produce doar „amprente” demne de a fi depăşite, ci chiar „realităţi” fatale, ieşind din mitologia personală pentru a intra chiar în „istoria” tuturor.  E un strat de umanitate deosebit de vulnerabil şi senzitiv, am zice, în care inocenţa doreşte să se menţină la infinit în aceeaşi stare, deoarece lumea maturilor pare un teritoriu populat cu monştri inaccesibili: „şacalii se înmulţesc, sunt agitaţi/ şi cozile lor zdrenţuite lovesc cu putere/ mâinile copilului, veninul a invadat/ creierul. nisipul curge din găletuşă/ în gurile flămânde ameninţătoare/ ale şacalilor”. Spaima faţă de maturi, de a nu fi „înghiţit” la propriu de neinteligibilul lor, nu e doar o anxietate trecătoare, ci se inoculează implacabil, până la aglutinare: „pielea copilului îşi schimbă culoarea/ e de un verde fosforescent. găletuşa/ îi cade din mâini. trupul lui mic se mortifică/ slipul alunecă în mare. caracatiţa/ îl ridică între tentacule apoi îl introduce/ impasibilă în corpul ei” („caracatiţa”). Daniel D. Marin nu spune nimic patent în versurile sale, mai precis, în „poveștile” sale real-imaginare. Enunțurile sunt lipsite de valoare denotativă, deci sunt intraductibile și și-au anulat în felul acesta orice capacitate discursiv-retorică sau de „mesaj”. Aceleași enunțuri sunt lipsite și de ceea ce numim valoare conotativă, adică sunt simple transcripții ale halucinațiilor pure ale imaginarului, care desăvârșesc, însă, opera cu atât mai amenințător și absolut infailibil. (…) Sunt texte la el, toate, care, fără să pară a „spune ceva”, sunt marcate adânc de premoniţii absconse ale unor fenomene care se desfăşoară lent, dar dincolo de orice îndoială: un fel de imagine a răului care-şi face pur şi simplu lucrarea şi care sunt, în sine, inavuabile (nu pot fi nici comunicate decât intim, prin „luarea deoparte” a interlocutorului, iată noima titlului), deoarece se petrec la nivelul micro, al unei stări primordiale de inocenţă vinovată, dacă putem spune astfel, ameninţând înseşi resorturile creaţiei noastre de “lumi posibile” şi de “modelare” a umanului: “o simbioză între trup şi miile de vietăţi/ efemere. pământul este moale/ ca o bucată de plastilină pe care/ o pot modela/ …/ halucinaţiile mele pot deveni realitate./ îmi repet asta în gând şi pământul dintre mâinile/ mele are acum forma unui cap de om” (“un cap de om”). Există, altfel spus, la baza “creaţiei”, spaima de monstruozităţi incredibile, aflate în totală “simbioză”, iscate întruna din frustrări şi capricii ce par de o violenţă inocuă, dar care aduc mereu dezastre subumane. Nicidecum vreo demiurgie a verbului. O simplă joacă exotică, o proiecţie a unui paradis artificial poate aduce teroarea: “sunt singur în grădina cu trandafiri japonezi/ umbreluţele viu colorate se învârt/ deasupra capului meu ca nişte tornade/ în miniatură. dezastrele/ sunt aproape inimaginabile păsările colibri/ îmi tot ciripesc asta” (“dragonul fără aripi”). Titlul volumului, departe de a fi aiurit, devoalează astfel de secrete, inavuabile pe o altă cale: adică nici pe calea retoricii poeziei (repetăm: calea aceasta pare a fi fost definitiv închisă) şi nici pe cea a metaforei cu conţinut simbolico-raţionalizabil. Ambele sunt, cel puţin pentru varianta aceasta de douămiism, la fel de “utopice”. E semn că poezia devine sibilinică și coboară în straturile unor „terorisme” și catastrofe apocaliptice ascunse în gesturile cele mai mărunte, încă de la stadiul infantilismului absolut, perpetuat însă ca stadiu unic de umanitate, unde ființa umană e amenințată de un fel de senescență precoce și unde incubează pe tăcute violența și crima. Altfel spus, sunt acum pe tăcute izgonite din poezie atât iluzia metaforei, cât și iluzia îndepărtării cortinei dintre real și text, a pipăirii minimaliste și cinematografice a „realului-ca-real”. E o lunecare mai puțin sesizabilă, dar cu atât mai neliniștitoare și mai obsedantă, după părerea noastră, către un tip veritabil de suprarealism, dacă vrem: unul inexpresiv, așa-zicând, dar care reușește să ne capteze, să ne pironească făcând ochii mari, ca sub privirea unei Meduze apocaliptice. Nu multă lume se poate juca în acest teritoriu care nu mai este pur minimalism sau „mizerabilism”, necum „fracturism” (care n-a fost decât un început), dar este douămiism sută la sută, intrat pe o altă treaptă de (re)lansare. Un poet ca Ioan Es. Pop a sesizat cu justeţe, pe coperta volumului, acest lucru. Sigur că s-a antrenat aici mai întâi Ofelia Prodan, despre care am scris. Dar şi Daniel D. Marin şi-a câştigat drepturile sale, dându-ne de gândit”.

– 40%

noiembrie 20, 2010

cine vrea să o cumpere o poate găsi la Gaudeamus cu doar 15 RON! sau, dacă nu se mai găseşte la stand, la librăria Mihai Eminescu, de pe Bd-ul Elisabeta (lângă Universitate) – aici, însă, cu preţul întreg, 25 RON. sau, cea mai comodă variantă, daţi click în partea dreaptă a blogului – acolo unde scrie „comandaţi cartea”. o puteţi achiziţiona astfel direct de pe site-ul editurii, cu poştaşul care v-o aduce acasă. fără taxe poştale şi cu 25% reducere (de această reducere veţi beneficia şi comandând orice altă carte de pe site).

Poezia antiutopică.
O antologie a douămiismului poetic românesc,
Ed. Paralela 45, 2010

(272 de pagini, 25 de poeţi)

Iarăşi poezia…

octombrie 25, 2010

am trimis două seturi de răspunsuri pentru dezbaterea propusă de revista Paradigma: unul în aceeaşi zi în care mi-au fost trimise întrebările (în luna mai) şi un altul peste câteva săptămâni, cu unele completări. Bogdan Creţu, realizatorul anchetei, l-a preferat pe primul, aşa încât pe acesta îl redau şi eu mai jos.

Paradigma, Anul 18, Nr. 1-2/2010:

Poezia – din nou la răscruce?
dezbatere

Au trecut, iată, 11 ani de la lansarea, de către Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, a „Manifestului fracturist”, 8 ani de la deschiderea Cenaclului Euridice, condus de Marin Mincu şi 6 ani de la apariţia antologiei aceluiaşi critic, intitulată, pe atunci ostentativ, Generaţia 2000. Nu o dată Marin Mincu şi-a declarat intenţia ca în 2010 să revină asupra subiectului, considerând că, după 10 ani, vine vremea ca această „generaţie” să dea seama serios în faţa istoriei literare. Între timp, s-a scris sistematic despre aceşti poeţi, a apărut şi prima carte despre ei (Ştefania Mincu, Douămiismul poetic românesc), mulţi au publicat volume care anunţă alte orizonturi poetice, în fine, din urmă vine deja un alt val de (şi mai) tineri poeţi care par a miza pe alte formule, pe alte modele. Prin urmare, câteva întrebări, fie ele şi orientative, sunt cum nu se poate mai legitime.

1. Cum vedeţi, „astăzi”, la finele primului deceniu din secolul al XXI-lea, rolul pe care poezia l-ar mai putea deţine, în plină desfăşurare a „crizei” multiple în care ne aflăm şi care, uneori, pare să atingă înseşi limitele insuportabile ale incertitudinii valorilor? Este ea capabilă să preia în expresie măcar o parte din sarcina reechilibrării balanţelor existenţiale?

Poezia însăşi pare a atinge limite insuportabile; sigur, dintotdeauna, însă şi noi, cei ce am debutat literar după 2000, nu avem decât a ne uita în imediata noastră vecinătate şi a constata că unii dintre noi fie nu mai scriu, fie nu mai sunt, la modul cel mai concret şi tulburător. Sunt accidente oarecum externe devenirii literare, dar şi nişte decizii personale care pe mine mă fac să nu prea pot răspunde întrebărilor dumneavoastră.

2. Credeţi că există un linat, o poetică unitară, care să dea tonul poeziei tinere scrise în anii 2000 şi care să-i consacre pe autori ca o „generaţie de creaţie”?

Un liant ar exista şi de multe ori eu îl identific cu Marin Mincu. O poetică unitară nu cred, dar nici n-ar fi necesară. Poezia anilor 2000 s-a ramificat în ultimii ani într-atât de mult încât, dacă nimeni nu s-ar fi grăbit s-o semnaleze deja, exista riscul de a nici nu mai putea fi.  Şi cred că abia acest lucru, îndepărtarea de poetica unitară ce se contura la începutul anilor 2000, ne va consacra, de fapt, ca o „generaţie de creaţie”.

3. După „valul” douămiist, rămas neomologat de unii critici, expediat cu oarecare grabă de alţii sau considerat ca deja „consumat” înainte de vreme, în ce punct „generaţional” consideraţi că ne aflăm? Consideraţi încheiată „apocalipsa” douămiistă sau credeţi că, dimpotrivă, ea ar putea cunoaşte noi faţete, mult mai „abisale”, prin alte „promoţii” ce se lasă aşteptate?

E greu de anticipat dacă, o dată încheiată apocalipsa douămiistă (căci ea, da, s-a încheiat), se va reinventa imediat o generaţie (e mult spus… de fapt, cred că douămiismul a fost ultima promoţie ce pare a semăna cu o generaţie, de nu cumva ea trebuie pusă în continuarea firească a poeziei ce se scria în anii 80; dar de acum lucrurile de felul acesta cred că vor trebui analizate cu altfel de instrumente critice, mai ales în contextul în care o parte a poeziei se deplasează din ce în ce mai mult spre cu totul altceva decât formele pe care le vom numi peste nu foarte mulţi ani „clasice”, şi se deplasează spre „performance”, spre” poetry slam”…) “care va reangaja o utopie a artei în demersul ei creator”, cum prooroceşte şi încearcă să mă convingă de un timp Luigi Bambulea (dar nu numai). Altfel, chiar din interiorul douămiismului de calitate, poeta Ofelia Prodan a indicat încă din 2007 o alternativă şi a arătat că ea e posibilă!

4. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, acele nume şi volume (cinci la număr, să spunem) care ar avea autoritatea de a depăşi statutul de poet aflat la început de drum? Există semne că „generaţia 2000” se „clasicizează”? Are ea resurse de a impune modele, paradigme?

Sper că nu sunt semne clare de clasicizare, sper că încă nu. Dar 5 nume de poeţi care şi-au depăşit deja statutul de început de drum există: Dan Coman, prin antologia “d great coman”, Vinea, 2007 şi „Dicţionarul Mara”, Cartier, 2009; Ofelia Prodan, prin „Ruleta cu nebun”, Vinea, 2008 şi “În trei zile lumea va fi devorată”, Paralela 45, 2010 (prin care ea desăvârşeşte şi apocalipsa infra-umană, deci iată deja câte apocalipse avem!…); Adrian Urmanov are şi el o lume a lui, în cele 4 volume publicate până în momentul de faţă şi care ar putea foarte bine fi strânse într-o singură carte de autor… O carte cât o întreagă (mini-)operă a publicat Constantin Acosmei, încă din 1995, dar eu îl consider tot douămiist. Şi mai cred foarte mult în poezia unui poet care tocmai şi-a depăşit condiţia de începător, dar numele lui vă provoc să-l descoperiţi pe cont propriu.

5. Se poate constata că în ultimii 2-3 ani ritmul apariţiilor poetice s-a diminuat. „Generaţia 2000” pare a fi devenit mai circumspectă cu propriile cărţi. În acelaşi timp, şi critica de întâmpinare pare a-şi îndrepta atenţia către volume de proză, de sinteză, de eseistică ori istorie literară. Credeţi că se poate discuta despre o criză a poeziei? Nu vine aceasta prea devreme pentru o generaţie aflată, totuşi, la început de carieră? Se confruntă tinerii poeţi şi cu o apatie a cititorului de poezie?

Număraţi cărţile bune care au supravieţuit generaţiei 80! Sau număraţi cărţile bune şi chiar autorii nouăzecişti! Am căutat să desluşesc într-o altă anchetă cauzele „apatiei cititorului” (revista “Discobolul”, Nr. 145-146-147 / 2010), dar în ce priveşte depăşirea “începutului de carieră” cred că ea se poate face prin cărţi bune, doar prin cărţi bune!

6. Din constatările multor participanţi şi observatori ai poeziei se desprinde, chiar dacă nu foarte clar exprimată, ideea că actualemente poezia română cunoaşte un moment de stagnare, de rarefiere şi de descurajare, ba chiar de secătuire. (Unii poeţi tineri au încetat să mai scrie, alţii au trecut la proză sau la publicistică, debutanţi cu adevărat notabili sunt aproape inexistenţi, iar încercările de a-i încuraja sunt anemice, dezbaterile pe tema poeziei au dispărut brusc ş.a.m.d.). Cum vedeţi ieşirea din acest impas? E un moment de pură inerţie sau de reflecţie? Numiţi eventuale tendinţe noi pe care le consideraţi demne de a fi semnalate.

Nu m-aş grăbi să numesc tendinţe noi (am semnalat undeva poezia de tip „office” şi mi-am atras pe loc antipatia celor care (fără să conştientizeze) chiar o scriu deja, dar nu din acest motiv nu m-aş grăbi), deocamdată nici măcar tendinţele poeziei douămiiste nu sunt încă prea atent decelate. Cât despre faptul că mulţi poeţi nu mai scriu… chiar nu îmi fac griji. Rămân cărţile pe care le-au scris, nu?!

dezmorţirea de toamnă

septembrie 21, 2010

1. a început cenaclul Marin Mincu, o reluare a ceea ce mulţi ani s-a numit Euridice. nu ştiu exact când a început (eu am ajuns la pauza de cafea, după ce autorii, Ofelia Prodan – în premieră cu proză şi Florin Caragiu – în continuare poet, au terminat de citit), dar timp de mai bine de o oră s-au dezbătut aplicat textele. nu doar aplicat, dar şi implicat, cu personalitate, “aprins”, cum am mai văzut doar la Sala Oglinzilor, în perioada de vârf (şi de foc) a cenaclului. adică acum vreo 7-8 ani!
toreadori (pardon, protagonişti), ca să-i răspund Ariadnei din Spania, au fost obişnuiţi ai cenaclului (adică tot de acum 7-8 ani), precum Mugur Grosu, Miruna Vlada, Mitoş Micleuşanu, Dumitru Bădiţa, dar şi mult mai tânărul, în context (sau cel puţin ca frecvenţă), Ion Zubaşcu. o seară pe care nici măcar cele 5 goluri ale Rapidului nu au reuşit să o stingă şi nici s-o umbrească.  

2. nu ştiu exact dacă ce se întâmplă pe Club literar în momentul de faţă e de bine sau e de prea rău. totuşi, dacă, fie şi prin absurd, am porni de la premisa că mai există şi cititori, ci nu doar scriitori, cei dintâi ar fi cel puţin derutaţi, iar cei din urmă cel mult toleraţi, de nu cumva izgoniţi de tot din cetate.

un lucru e cert: dez…morţirea de toamnă!

noul (cenaclu) Marin Mincu

septembrie 20, 2010

Noul sezon al cenaclului Marin Mincu 
                      de Octavian Soviany

(text preluat integral de aici)

Va astept cu drag la re deschiderea Cenaclului Marin Mincu, saptamana viitoare. O editie ce promite literatura de calitate: o poeta care scoate la lumina prima ei incercare de proza – Ofelia Prodan, si un poet care deja a confirmat, cu o poezie mereu surprinzatoare – Florin Caragiu.

Cei care doresc sa citeasca la sesiunile ulterioare sunt rugati sa vina la cenaclu cu texte pentru o prima lectura a mea si a dnei Mincu.

Spiritul cenaclier inaugurat de Marin Mincu trebuie mentinut!

Se reia cenaclul „Marin Mincu:

Marţi, 21 septembrie, ora 18,
la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din Bucuresti str. Tache Ionescu nr. 4 (zona Piaţa Romană),

Vor citi: Ofelia Prodan (proză) şi Florin Caragiu (poezie).

Moderatori: Ştefania Mincu şi Octavian Soviany.

la Plic

septembrie 14, 2010

prima cronică la „Poezia antiutopică…” din Republica Moldova am primit-o la Plic. nu cum s-ar putea bănui, prin poştă, ci chiar (în revista) la Plic. Ecaterina Bargan începe astfel:  „Cum 25 de poeţi s-au întâlnit într-o antologie a douămiismului poetic românesc, prefaţată de Daniel D. Marin, viaţa literară a devenit mai frumoasă şi mai plină cu… poezie. Rezonanţa lecturării acestei cărţi spune că dincolo de unicitatea generaţiei în care se află, poeţii care fac literatura de azi modelează realităţile în funcţie de propriile antiutopii” şi încheie astfel: „Fiecare dintre autorii acestei antologii aduce ceva nou şi inedit în literatura română, redescoperind adevăruri poetice, în dimensiunile şi formele în care se pot şi vedea”. în partea de mijloc, cea mai extinsă, Ecaterina Bargan descrie, în cuvinte frumoase, poezia fiecăruia din poeţii care i-au atras mai tare atenţia (Constantin Virgil Bănescu, Teodor Dună, Domnica Drumea, Diana Geacăr, V. Leac, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, Cosmin Perţa, Rita Chirian, Şerban Axinte).  e cronica unei persoane îndrăgostite de literatură.

ar trebui poate să fac eu o recenzie neconvenţionalului Plic, dar, recunosc, nu mă simt în măsură. am găsit un student în Plic (POST BOX student Fără Comunişti) pe nume Dan Nicu, poeme de Nina Caraman (cu o pisică poznaşă) şi alte scrieri ale afiliaţilor bombăbuzunare, un supliment de traduceri din scriitori români (sub coordonarea lui Dumitru Crudu şi  a traducătorului Florin Bican), un supliment de… Curaj (al asociaţiei Hyde Park), curajul, de această dată, având chip de (altfel de) patriotism, şi un altul de zonă umană (sau Humanzone), al tinerilor poeţi basarabeni. tot la Plic am găsit şi un Tiuk! (plin de premii, de la „DebuTiuk” până la „RespecTiuk”) şi un Chioşc – supliment Oberliht (cu o legendă Underground a oraşului Chişinău), ce par proiecte de sine stătătoare. am mai dat peste un loc pentru o posibilă „hartă a oraşului meu, o „cruce bizantină” (despre care scriu Diana Iepure şi Silviu Andrieş-Tabac) şi inclusiv o insignă care nu prea ştiu ce simbolizează, aşa încât pentru mine rămâne enigmatică 🙂

PS: am primit şi o invitaţie la o bere (la Chişinău…), un DVD, încă nu l-am ascultat, un catalog care se închide cu un Eminemscu Show, un joculeţ de cuvinte ce atrage atenţia asupra unei posibile viziuni de predare a clasicilor poeţi într-un mod cât mai atrăgător şi neconvenţional.

Later Edit: cronica Ecaterinei Bargan se poate citi in intregime pe Atelierul de scriere creativa Vlad Iovita.

douămiismul în dezbatere

septembrie 2, 2010

Douămiismul la ora (auto)antologării” (Paul Cernat, Observator cultural)

Poezia ca instinct de apărare” (review de Alex Goldiş).

Generozitate şi Expediere

august 30, 2010

 

  1. O aducere a antologiei în atenţia cititorilor Săptămânii Financiare, mai puţin familiarizaţi cu douămiismul – link.
  2. Spre deosebire de Horia Gârbea (care în cronica sa generoasă consideră douămiismul „în plină desfăşu­rare”), editura Herg Benet Publishers ne trimite direct în… istorie (link). E o editură cu program postdouămiist (“Editura Herg Benet Publishers a fost înființată în 2010 și prin colecţia de literatură pe care o deschide cu volumul SUROGAT îşi propune să promoveze abordările îndrăzneţe, directe, nonconformiste şi alternative venite din partea tinerilor autori din România, în poezie, proză şi nu numai. Dacă sunteţi nerăbdători să aflați ce urmează douămiismului, nu ratați colecția noastră de literatură, ce vă oferă pentru început un inedit volum de poezie – SUROGAT”). Un fel de Vinea a postdouămiiştilor!…

din ancheta lui Bogdan Creţu

iulie 12, 2010

Oarecum îngrijorat de soarta revistelor din Ro, după comentariul lui Felix de aici, transcriu şi eu o parte din răspunsurile mele din ancheta revistei Paradigma.

Later Edit: am mutat răspunsurile aici, aşa cum au apărut, între timp, în Paradigma.

„palma” lui Manasia

iulie 7, 2010

link – pag. 4

via White Noise, „nu tocmai o cronica”, a lui Stefan Manasia. el adauga 5 nume pentru douamiism si enunta (sub umbrela din titlu, mai incapatoare) 5 marci specifice. si foarte bine face! 🙂

unde puteţi găsi antologia

iulie 5, 2010

pentru că am tot fost întrebat, dar n-am ştiut ce să răspund până astăzi: Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc poate fi cumpărată prin comandă online de pe site-ul editurii, urmând acest link (taxele poştale sunt suportate în totalitate de editură), de pe librarie.net link, de pe ishop – link  şi mai pot fi găsite câteva astfel de site-uri prin google.

cei din Bucureşti pot s-o cumpere direct din librăria Mihai Eminescu, Bd. Regina Elisabeta nr.16 (lângă Universitate), fără a mai aştepta poşta.

posibil să mai fie de găsit şi în alte locuri, mai ales în Bucureşti, dar personal n-am prea intrat în librării în ultimele două săptămâni (mi-am făcut cumpărăturile „de bază” la Bookfest), aşa încât nu risc să încurc pe nimeni. sper că sunt folositoare informaţiile de mai sus.


 

 

 

Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, Ed. Paralela 45, 2010, preţ: 25 Lei.

(272 de pagini, 25 de autori, selecţii semnificative din 48 de cărţi ale ultimilor 10 ani, dar şi unele texte inedite)