Archive for the ‘1. live’ Category

despre Trupuri

septembrie 20, 2022

Aproape mă sperie Irina Lazăr (de la distanță; de aproape ești absolut ”safe” în prezența ei, ba chiar trece timpul prea repede și dispare) cu câte lucruri știe despre mine, deși, în ambele dăți în care ne-am întâlnit până acum, am vorbit despre cu totul altceva. Tot ea e printre puținele persoane care mi-au și citit cărțile, mai mult: ca și cum ar fi fost acolo. Oricât de instinctiv mi-ar fi felul de a observa eu primul câte ceva despre alții înainte să revin la mine (pentru a întârzia revenirea), nu mi-a mers și cu ea. Încă e cu vreo doi pași înainte.

De câștigat au, se pare, corpurile mele literare:

noutăți despre BorderLine 2000

iulie 14, 2022

ei, iată, un bun început de discuție!

Smărăndița⁠-⁠Elena Vasilachi, pornind de la „BorderLine 2000”, pe care o publicasem anul trecut, împreună cu Raluca, la Ratio et Revelatio:

https://fictiunea.ro/2022/119/art4/index.html

Poezia feminină. Mit sau actualitate?

Smărăndița⁠-⁠Elena VASILACHI – Carte – nr. 119 / 31 (serie nouă) / 20 iunie, 2022

Antologia întocmită de Daniel D. Marin, Borderline 2000 (Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021) reprezintă o confirmare de necontestat a faptului că poezia scrisă în și cu spiritul femeii contemporane nu mai stă sub semnul infailibil al concesiei de gen, ci depune o mărturie clară în favoarea literaturii ca spațiu al ideilor, nu al stigmatelor sexiste. În acest context, prefața volumului, semnată de criticul literar Emanuela Ilie, discută în anticamera poemelor ce irup în paginile următoare despre viziunea (încă) parazitară care plutește deasupra scriiturii feminine ce „continuă să fie percepută drept o formă de discurs larmoaiant, înecat în sentimentalitate/sentimentalism și caracterizat prioritar printr⁠-⁠o serie restrânsă de trăsături inferioare ori joase, precum: puritatea virginală, instinctualitatea, senzualitatea, frenezia dăruirii de sine, intimismul larmoaiant, antropocentrismul călduț sau desuet ș.a.m.d.” (p. 14) Mai mult, amintește de dimensiunea frivolă în care este inserată, prin impulsul memoriei colective, scriitura feminină, care merită, sans doute, să fie scoasă de sub mitul mercantilității erotice sau al patetismului înscris sangvinic în ADN⁠-⁠ul feminin. Începând cu prefața și până la ultimele versuri ale acestei antologii, avem oricum prilejul de a asista la un adevărat proces prin care miturile amintite anterior sunt spulberate – fără grație (sic!).

Ingenioasa modalitate de a pune în dialog scriitoare reprezentative pentru două spații culturale distincte (românesc și italian) dublează miza identitară a antologiei: prin ce se deosebesc poetele care iau parte la această conversație dilematică? Se poate stabili un punct de intersecție între cele două tipuri de imaginare? Care este obiectivul acestor linii de dialog poetic? Astfel de întrebări pot constitui repere care să ghideze modul de receptare nu doar a textelor propuse, ci și a existenței femeilor la cârma literaturii. Desigur, formulele de reprezentare poetică a scriitoarelor sunt cât se poate de diverse, însă ceea ce conferă armonia liniei melodice care străbate volumul este, așa cum adaugă într⁠-⁠o notă critică inserată pe coperta a IV⁠-⁠a Al. Cistelecan, transformarea paradigmei „limbajului de mătase cu aceea a limbajului de șmirghel.” Astfel, se poate spune că textele antologate de Daniel D. Marin au la bază o poetică a șmirghelului, nicidecum a mătăsii, care se face franjuri, se dezintegrează sub puterea uluitoare a condeiului greu al poetelor.

În procesul demitizării femeii ca instanță lilială, fragilă, care se bucură de compania fluturilor diafani și a ceaiului de mușețel, poeta Antonella Anedda apare cu o serie de poeme în care femeia sau realitatea din jurul acesteia sunt puse în directă legătură cu fauna reprezentată prin simboluri ale puterii, așa cum identificăm în Dragoste și corb: „Toată coborârea – a mea și a corbului – mirosea a mesteacăn și miere.// Acum ne luăm zborul: el către cer eu spre pământ” sau în Octombrie, noapte: „Primește această tăcere: cuvântul strangulat în întunericul din gât ca un/ animal imobil, ca un/ mistreț împăiat care sub ploile repezi de octombrie scânteia în beci.” Astfel de imagini nu mai pot continua linia interpretărilor textelor scrise de femei, văzute ca un nud de cuvinte. Casnicul primește o aură metafizică, iar aici Antonella Anedda demantelează cu o forță incredibilă clișeul actului de a coase văzut ca activitate de esență gospodărească, căci, așa cum spuneau, de pildă, C. Noica sau Al. Paleologu, femeia este o ființă de sorginte metafizică: „Coase o frunză lângă cuvinte, coase cuvintele între ele, privește cum/ frunza este suflată departe.”

Un spațiu aparte, magmatic, scris cu șmirghelul și cauterizat cu mierea sângerândă ce se scurge din cuvintele folosite, este reprezentat de poemele Ruxandrei Cesereanu, poeta⁠-⁠chirurg, poeta⁠-⁠alchimist, dar și poeta⁠-⁠moașă, care scoate la suprafață, cu bisturiul creator, seva din nadirul simțurilor femeilor. Astfel, Franjurii devin simbolul unei vieți în care femeia nu mai are nimic din recuzita atașată în mod automat, făcând parte nu dintr⁠-⁠un micro, ci dintr⁠-⁠un macro – univers imund, în care paradoxul, suferința și sentimentul anihilator al voinței de putere devin coordonatele principale: „viața mea a fost cu franjuri obișnuiți/ am fost uneori fericită alteori bolnavă/ m⁠-⁠a durut pielea/ am iubit am urât am iubit/ am luat⁠-⁠o de la capăt// m⁠-⁠am parfumat cu givenchy/ am mirosit a cadavru proaspăt.” Corpul feminin își află referenții poetici prin formule cu totul aparte, care nu au menirea eufemizării, ci, dimpotrivă, o au pe aceea a anaforicului dezvelitor, așa cum apare în poemul Carne în introspecție: „carne în introspecție/ homuncul trimis în cele patru puncte cardinale/ să plângă pentru sângele risipit în pustie”.

Corporalitatea apare și în poemele semnate de Maria Grazia Calandrone, și mai ales în Circumstanța clară („Zgomotoasa gingășie a claviculelor, percuția potolită/ a încordărilor musculare, valvele”) sau Ai grijă la corp să nu atingă corpul: „la vârsta de șapte ani am avut⁠-⁠o pe mine ca pe un strop de apă/ pe mama mea binecuvântată. Capul său ca un splendid instrument dezmembrat.// Tot corpul ei era revelat de numele meu.” În cazul acestei poete, corporalitatea ocupă un loc central, oferind senzația că fiecare dintre poemele scrise are propriul schelet, propriul sistem nervos, care poate fi oricând surescitat/ excitat: „Tu ești acum corpul pe care nu⁠-⁠l văd dar care a trecut pe aici/ în mod sigur” (Am adăugat un corp transparent peste casă) sau „Între corp și polietilenă nu e spațiu. Totuși opune rezistență ceva/ care încă nu a căzut, nu s⁠-⁠a uscat complet./ Înveliș de rășină. Organe/ întunecate și moi. Splină. Piston” (Centura de est).

Imaginarul burlesc, cu transfuzii ale regimului noir, se întâlnește în poemele Rodicăi Draghincescu, surprinse într⁠-⁠un dialog irefutabil cu tanaticul, după cum limpede se poate observa în Hipotipoză: „copilul de cârpe/ se sbârcește sub ochii noștri, se învârte/ precum molima atinsă de pierzanie.” Pe aceeași linie a pulverizării deconstructiviste, demitizante, se află și poemul Rugăciune de pierdere, în care așa⁠-⁠zisa rugă se rostește invers, printr⁠-⁠un ritual chiasmatic al non⁠-⁠dorinței și al non-împlinirii: „nu adăuga nimic ținutului despre voi/ unde va fi durere va fi sosirea ta/ unde va fi plăcere va fi pierdere.” O reformulare a mitului iubirii matrimoniale, precum și o desfacere în sensul unei antigeneze a cuplului primordial se regăsesc în textele Savianei Stănescu, unde anodinul și culinarul formează o pereche imbatabilă, ca în Poem desuet până la greață: „la nunta mea/ eu și el/ în cazanul cu apă călduță// e gata piureul/ noi ne prefacem/ în două chiftele imense iată/ o porție demnă de vitrina expoziției.” În poemul Florina se petrece un lucru spectaculos: femeia înflorește, se transformă în sol fertil pentru natura care nu se suprapune corpului Florinei, ci îl invadează hegemonic – „fiecare fir/ s⁠-⁠a transformat în petale/ da/ își pieptănă Florina seara/ crizantemele/ daliile” – transformând⁠-⁠o pe aceasta într⁠-⁠un obiect de muzeu sexualizat: „nu mai mișcă Florina/ ca să nu strice/ grădina aia soră/ siameză/ stă așa/ în curte vin vecinii/ trecătorii turiștii/ s⁠-⁠o vadă s⁠-⁠o pipăie s⁠-⁠o adulmece așa/ că au pus ai ei taxă.” În cheie simbolică, ceea ce se întâmplă cu femeia din poem este desfacerea unui mit: Pygmalion nu o mai însuflețește pe Galateea, ci îi scurge toată seva funciară, întrucât, în finalul textului, Florina moare, devenind victima frumuseții care ucide. Concupiscența florală/naturală se resimte și pe teritoriul liric al Mariei Borio: „alți noi amestecați cu arborii – / par arbori și suntem/ noi?// ierarhiile cele mai umane nu se fac/ din apă și lumină, cresc/ cu voință necesară,/ se modifică după nevoile câtorva./ Repetă asta și las⁠-⁠o/ să treacă de la indiferență la vânt,/ pe care⁠-⁠l ține cu ea la un moment dat/ între ochii mei și magnolie.”

„Iubirea neîmpărtășită e o infirmitate”, susține Al. Paleologu în Bunulsimț ca paradox, afirmație care își găsește din plin reverberațiile poetice în textele semnate de Annelisa Alleva, în care este ubicuu glasul unei tânjiri originare. Absența, incapacitatea îmbrățișării imediate sau durerea provocată de sentimentul unui manque irecuperabil dau naștere unor versuri în care căutarea un eu (masculin) transcende germinația superficială, reformulând mitul căutării lui Osiris, ca în poemul De la stradă, ploaia, întotdeauna mă întorceam la tine: „De la stradă, ploaia, întotdeauna mă întorceam la tine,/ dar tu mă lăsai la ușă./ Atunci începeam să mă gândesc la o altă casă./ Ca a ta, așadar trebuia să aibă burtă mare,/ cu multe buzunare, să poată conține țigări,/ hărtii, stilou, bani în același palton.// Atât de asemănătoare ție/ trebuia să fie dragostea mea încât/ încă o dată să mă întorc la tine, fără chei.” Același tipar poetic pare să stea la baza poeziei Isabellei Leardini, unde se prefigurează un „acasă” ca topos al întâlnirii dintre două trupuri aflate într⁠-⁠o relație de apropiere – respingere: „Știu doar că curba gâtului tău/ e locul cel mai perfect ce există/ pentru această frunte/ și dacă mă îmbrățișezi e ca și cum ai intra în casă/ știind că nu mai poți să rămâi.” Există totdeauna în poemele acestor scriitoare un soi de luciditate, care le împiedică să ornamenteze afectiv realitățile pe care le prezintă în versurile lor, o luciditate care vede secundarul, versantul abrupt, nealimentând utopiile romantice, ci subliniind caracterul imergent al unui amor fati, în accepțiunea atribuită de Friedrich Nietzsche în Ecce homo, aceea de acceptare a destinului ca formă eliberatoare de fatalism.

Poemele Ofeliei Prodan sunt mărturiile clare că feminitatea contemporană atacă teme considerate în afara apanajului motivic „specific”. Textele sale, în care ludicul macabru și umbra tanatică domină scena vizuală, sunt tururi de forță angajate în slujba oniricului, a stării de veghe, devenite pâlnii prin care este filtrată realitatea banală. Aparent inocent, poemul O jucărie de pluș nu are nimic din naivitatea sau infantilismul care este asociat obiectului din titlu, ci, din contră, acesta devine un instrument al rănirii fizice: „Să începem: eu cresc un mic animal pe/ sub piele, care îmi alunecă prin vene și mușcă.// Eu îl mângâi,/ el își înfige colții în mâna mea.” Apogeul tanatic se află în Good night, sweet prince!, în care este prezentat un fel de scenariu al jocului teribilist dea moartea: „Cineva se joacă de⁠-⁠a mortul în carcasa/ pieptului și inima mea se oprește/ din când în când. Alerg, și din trupul meu/ cade carnea fâșie cu fâșie.// Mă întind și mor. Inima se oprește./ Sângele se coagulează. Țin ochii deschiși,/ vreau să-mi văd cu ochii/ propria⁠-⁠mi moarte. Regizez fiecare scenă,/ tai la montaj tot ce trece testul groazei.”

Închei seria autoarelor cuprinse în antologia de față cu Laura Liberale, poeta care mută trauma cancerului pe portativul unui univers orfic sau metaforic, neștirbind gravitatea bolii în sine sau a imaginarului maladiv/ traumatic, ci desfirându⁠-⁠l în particule alternative: „Vă rog să ascultați cum sună:/ adenocarcinom/ un septenar, domnule doctor, deci foarte cantabil.// Cancerul este o cometă/ coada de care să te agăți pentru a te întoarce.” Din nou, apare luciditatea care sfarmă orice orizont edulcorat: „Și să nu ți se facă frică/ dacă în locul patului e sicriul.” (Trei întrebări pentru doctor).

Antologia realizată de Daniel D. Marin, Borderline 2000, și prefațată de Emanuela Ilie reprezintă un reper nu doar literar, ci și cultural pentru ce am putea denumi proces al demistificării scriiturii feminine sau, altfel spus, antologia face parte dintr⁠-⁠un demers de reorientare a receptării poeziei (și nu numai) scrise de femei. După cum am văzut, acestea sunt capabile să coasă nu doar haine, ci mai ales cuvinte, să facă dintr⁠-⁠o jucărie de pluș un obiect de tortură, să trăiască, dar și să conștientizeze efectele intruziunii corozive a privirii celuilalt în viața lor. Poetele de azi, e cert, nu mai scriu sub auspiciile unor fete cuminți, ci din impulsul vital al existenței.

Smărăndița⁠-⁠Elena VASILACHI

Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, urmează Masterul de Hermeneutică Literară din cadrul aceleiași universități. Interesată de sfera oratoriei, a politicii, a esteticii și a literaturii clasice, a susținut teza de licență intitulată Oratoria junimistă. Între literatură și politică. A scris articole în diverse reviste de anvergură culturală, cea mai recentă realizare fiind publicarea unui studiu despre imaginarul ioanidian în volumul colectiv Psihologii, locuiri, arhitecturi în proza românească de ieri și de azi.

întâlnirea ”de acasă”

iulie 18, 2021

un interviu pe care mi l-a luat Tudor Voicu, pentru Agenția de carte – vezi link

”Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie”

iul. 17th, 2021 | By admin | Category: Studioul de carte

Daniel D. Marin a publicat cinci volume de poezie (”Oră de vârf”, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; ”Așa cum a fost”, 2008; ”L-am luat deoparte și i-am spus”, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; ”Poeme cu ochelari”, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015; ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, 2021) și un mic jurnal sardo-american (”Din România sunt doar eu”, 2018). O versiune restrânsă a ”Trupurilor” (30 de poeme în italiană și engleză) s-a aflat printre finalistele ediției din 2021 a premiului Bologna in Lettere, secțiunea Cărți inedite. Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (”Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc”, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. Din 2011, este redactor asociat la revista Zona literară, unde a inițiat o rubrică de poezie italiană contemporană, traducând, pentru prima dată în limba română, texte de câțiva dintre cei mai reprezentativi poeți italieni de astăzi. Poet, călător și fotograf amator, momentan locuiește în Sardegna, unde, între 2016 – 2019, a fost reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione a orașului Sassari. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Daniel D. Marin.

– La o distanță de șapte ani de la „Poeme cu ochelari”, reveniți în spațiul poetic cu volumul „trupurile care nu ne vin niciodată bine” (Editura Limes, 2021). Care e povestea acestei cărți?

– E o carte la care nu știam dacă voi mai reveni vreodată pentru versul (sau corpul) final, cea mai mare parte din ea fiind scrisă prin 2012-2013, când am și plecat din țară, după câteva lucruri pe care tocmai le aflasem despre chiar corpul meu de atunci. Cred că am și uitat de ea mai mulți ani, sau am vrut să uit. Între timp, am mai publicat, într-adevăr, cu ocazia trecerii mele (de câteva luni) pe la Timișoara, poemele cu ochelari, deci o parte din problematica soft a distanțării și apropierii, cu schimbarea de perspectivă dată de, în sens larg, ochelarii pe care-i purtăm, era deja și mărturisită, și, bănuiesc, pe jumătate iertată. Credeam, așadar, că am lăsat aceste Trupuri la București, fiind astfel capabil să nu mă mai uit înapoi. Dar, cu un editor atât de atent ca domnul Petean, un prieten al cărților, în cele din urmă se pare că n-am fost.

– Două dintre poeziile recentei apariții sunt dedicate scriitorilor Mihai Ursachi și Gellu Naum. Care este rolul celor doi în propria devenire literară?

– Cei doi au, alături de alți câțiva, un loc în acel spațiu, strict interior, pe care în exterior îl numim poezie, literatură, scriitură, întâlnire, empatie, în cazuri cu totul aparte chiar ”devenire”. Dar pentru mine e vorba doar de un loc pe care îl mai vizitez uneori. Nu pot să spun că am luat, vreodată, ceva de acolo. Când m-am mai trezit – din senin și în alte locuri – cu o stare care vrea mai mult de la poezie, sigur că nu mi-am luat pe loc rămas bun de la ea, însă nici nu mi-am proiectat vreo minimă siguranță că va și ieși ceva de acolo. Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie, nu este ceva pe care eu unul să mă fi bazat. De aceea, n-am nicio idee nu doar despre rolul celor doi într-o chestiune atât de specifică, însă nici măcar despre devenirea literară în sine. Despre devenire, în câteva linii mari – la o introspecție mai atentă, aș avea. Despre literară – nu, e ceva prea specific. Dincolo de asta, fiind un volum întins pe vreo trei decenii (primele versuri datând de prin 2009-2010, iar ultimele din 2021; ultimele foarte puține, e drept), aveam de închis riscuri de structură, dar și de mesaj. Ce aveau de comunicat aceste (insistente) corpuri altora decât mie?! Și sub ce formă, logică internă sau structură o puteau face?! Sigur că, în acest sens, dialogul de la distanță cu acei doi poeți, pe care nu prea avusesem șansa să-i și întâlnesc, n-a rămas indiferent pentru mine, chiar dacă mi-am scris cu totul altfel cartea decât poate că ar fi făcut-o ei. Faptul în sine de a fi și Mihai Ursachi și Gellu Naum pe acele două pagini, lângă mine, a contat. Pentru că m-am putut astfel conecta mai bine cu o miză, poate și cu o structură.

– „trupurile care nu ne vin niciodată bine” este structurată în șase secțiuni distincte și unitare: „Din dilemele domnului R”., „Vocea”, „Sacul”, „Spațiu intim”, „Toată seara” și „Grifonul”. Cât cântăresc inspirația, experiența și munca în organizarea unui volum de poezii?

– A cântărit mai mult ceea ce a venit înspre mine, uneori peste mine. O acutizare a anumitor stadii ale corpului/corpurilor, o, aproape, sufocare a altora din imediata mea vecinătate sau, în orice caz, în proximitatea mea umană, indiferența sau excesul de atenție chiar în timp ce oamenii ignorați sau aplaudați se stingeau. Cu Chibrit, de la Cagliari, dincolo de o poezie, am o foto. Am cunoscut o faună umană de trupuri care, la fel ca al meu, încercau totuși să vină bine, să se potrivească, sub privirile personalităților care s-au nimerit pe acolo. Unele încă își caută trupul, altele fug de el. Altele, desprinse de trup, se adăpostesc în trupurile altora la fel de mirate.

– Cartea pe care o semnați este o ediție bilingvă, textele fiind traduse în engleză de Liana Andreasen. Care e sentimentul întâlnirii cu propria poezie în haina unei limbi internaționale?

– De fapt, textele există și în italiană, însă le-am tradus eu, nu prea îmi dau seama cum sună (nu întâmplător, cel mai des – chiar mereu, până acum doi-trei ani – poeziile mele au fost citite în public de alte persoane, nu de mine – ca să nu rămân în povestea mea, să o văd din exterior). Ramona Mihăilă, pe Facebook, nu era de acord cu versiunea în engleză a titlului, întrucât ei îi sună rece. I-am răspuns că, în lectura mea, mai mult decât rece, sună clar, sugerând sec, așadar fără dubii, acea ruptură / contradicție între ce ne-am aștepta de la corp și ceea ce, până la urmă, ajungem să parcurgem cu el. Acel ”fit” din titlu și alte ”tehnicalități” americane reușesc o demarcație pe care, altfel, eu, în cuvintele mele românești, nu prea o puteam exprima fără ca, totodată, să o îmblânzesc. Mircea Petean vorbea de o ”falsă narațiune în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului”. Dar sunt și locuri unde aș fi putut opta pentru chiar acel ”rece”, pentru că, în afară de cele câteva, destul de aeriene, ale neadaptatului și distratului domn R. (care e și o replică la domnișoara o., dintr-o altă carte publicată de mine, nu doar la simpaticul personaj din poemul lui Mihai Ursachi), sunt, în volum, și mici ”povești” tragice care, iată, în engleză declanșează mai ușor un semnal de alarmă, prin chiar demascarea rece a celor care le-au privit cu răceală. Dacă traducerea Lianei (care mi-a și devenit rudă, ”verișoară mai mică”, pe parcursul discuțiilor noastre) reușește – cum mi s-a semnalat – această complementaritate este bine.

– În poezia „trupul care nu îmi vine bine” scrieți: „și linistea aceea/ de început de lume/ când nimeni nu cunoaște încă/ nimic despre disperare”. Este acel început de lume, dinaintea vieții și morții, o dimensiune la care putem tânji prin poezie?

– Începutul de lume este abia începutul creației, ceea ce ar avantaja poezia, într-adevăr. Și un soi de inocență și gingășie, care însă nu exclude mișcările tectonice și exploziile vulcanice. Cu alte cuvinte, lângă acel ”a tânji la” ar putea merge la fel de bine un ”a fugi de”. Întrucât nu e vorba de un spațiu primordial cu un fel de grădină inofensivă și un mic Adam și o prea-frumoasă și prietenoasă Eva, ci de o pre-condiție. Care nu exclude o dimensiune a retragerii, însă nici nu poți să închizi ochii, azi, prea mult timp. ”Ce nu te omoară te face mai puternic”, spunea Nietzsche, însă, uneori, ceea ce te face mai puternic exagerează. Cred că poezia mea din acest volum a apărut după o serie de asemenea exagerări, deși nu cu mult înainte și nu cu mult mai târziu au existat și există câteva mici insule unde chiar și începutul e posibil.

– În măsura în care puteți transmite din culisele personale, cum arată, astăzi, viața și planurile mai mult sau mai puțin literare ale scriitorului Daniel D. Marin?

– Aminteam de acele mici insule, dintre care una este inclusiv geografic cât se poate de reală. Fără planuri, așadar. Mă mai bucur vreo 9 săptămâni de insularitatea care mi-a fost casă în ultimii 9 ani. Pe final de sezon, sunt, încă, un fel de Robinson Crusoe sard. În Barbagia, într-o dimineață am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”, pe care am fotografiat-o. Proprietara, o femeie liberă niciodată căsătorită, după ce m-a zărit mi-a făcut o cafea și turul casei, ca să o văd și din interior. Apoi câțiva tineri mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima insulei sunt foarte frumoase, dar n-au șanse la miss Italia din cauza înălțimii. După care mi-au spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test. Cineva, la terasă, a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Liquore allo Zafferano, cât și Finochetto di Orgosolo (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final am găsit nota de plată achitată. Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care m-a condus, alături de Marco, la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale satului. Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.

Trupurile…

mai 16, 2021

A, iată! A apărut cartea care de 10 ani mi-a tot dat târcoale. Până la urmă, a ajuns la unul dintre cei mai buni editori din țară, un om într-o specială relație cu poezia, care mi-a și făcut surpriza s-o publice.

De pe Agenția de carte:

La editura Limes a apărut volumul ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, de Daniel D. Marin.

„Daniel e un maestru al narațiunii false în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului, iar acesta primește conotații cu totul și cu totul frisonante. Evident că e o tehnică bine articulată de a masca neliniști, spaime și angoase abisale”
(Mircea Petean)

Daniel D. Marin a mai publicat patru volume de poezie (Oră de vârf, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; Așa cum a fost, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; Poeme cu ochelari, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015) și un mic jurnal sardo-american (Din România sunt doar eu, 2018). Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. De câțiva ani, trăiește în Sardinia.

poezie română în Australia

mai 16, 2021

Aflu absolut întâmplător de o antologie apărută anul trecut, în Australia, și din care am tot citit în acest weekend. Se numește ”Romanian Poetry. From its Origins to the Present”. Îmi păstrez și eu aici, repede, două poeme. Unul al unei poete din Republica Moldova pe care o cunoscusem la București, înainte să plece / să se mute, parcă, în America. Celălalt, al unui prieten cu care, tot la București, prin multe locuri am fost, dar care, din păcate, nu mai locuiește în niciun oraș. Îl revăd, totuși, acum, cu un poem scris „aproape sub ochii mei” cu peste un deceniu în urmă și ajuns, între timp, iată, în Australia…

domnul R. somnambul

noiembrie 16, 2020

alături de Crina Popescu 🙂

noi, emigranţii

aprilie 13, 2019

Dan Gulea a scris despre emigranții fericiți, ai lui Bogdan Suceavă, dar și despre cei incerți (încă în călătorie), ai mei:

De-a lungul Europei, de-a latul Americii, revista Apostrof, nr. 2 (345), 2019 – citeşte ARTICOLUL aici!

jurnal & jurnal

decembrie 30, 2018

Dacă prin mai-iunie, apărea ”din România sunt doar eu”, un jurnal din fața ochilor mei, deja în noiembrie Ofelia Prodan răspundea prinvoci cu defect special”, un jurnal din spatele ochilor ei (deci din mintea ei).

La lansarea vocilor… un fel de petrecere în care fostul (jurnalul meu) era înlocuit cu ”actualul” (jurnalul Ofeliei) mi-am trimis și eu câteva personaje de forță din carte să facă ceva, să împiedice deznodământul crud sau măcar să-și privească până la capăt soarta în față: să se uite, cu capul sus, ce noi personaje le iau locul!

Nu mai târziu de luna aceasta, aflu de un nou jurnal, dintre Doria Șișu Ploeșteanu și Ștefan Doru Dăncuș, care duc dialogul între filele aceleiași cărți (”jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză”).

În lipsa soluției subversive (care, deci, să readucă în prim-plan propriul jurnal), îmi aleg două fragmente-răspuns de Ofelia (mie) și Doria (lui Dăncuș), de care mă bucur și la figurat (pentru că au scris astfel de chestii), și la propriu (pentru că am și norocul să le fiu prieten).

Din România se pleacă mereu cu supărare. În țară au rămas esențele tari. De plecat au plecat cei cu suflete sensibile. Aud multe povești și multe definiții se dau pe seama ăstora plecați, dar iată că și eu sunt venită în Irlanda noaptea. Am învățat să fumez afară, am învățat să zâmbesc la oameni, am învățat dracului să spun vă rog, mulțumesc și iertați, am învățat să nu fiu îngâmfată, fudulă, izmenită, falsă, vulgară, am învățat să fiu, așa cum nu prea mulți știu, simplă. Parcă vorbesc la fel ca Paler. Oare pe el ce l-a determinat să vorbească așa? O fi ajuns și el undeva plecat de altundeva, noaptea, pe frig, apoi o fi fumat afară? S-o fi întrebat și el ce și cum așa cum ne întrebăm noi acum? Nu-i greu să pleci. Nu-i greu nici să te orientezi cu fața spre înainte, e mai greu să pierzi năravul de-a te uita în spate. Apoi e iară greu să vezi că nu mai cazi cum erai obișnuit să cazi. Prin străini, străinii te ajută. Și vulpile-s prietenoase. Chiar și-așa, nu-i fain să tremuri cu țigara-n gură? Nu-i ăsta cel mai poetic moment? Nu-i greu.

(din jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză, ed. Singur, 2018)

Madam Merkel adoarme satisfăcută într-o seară, dar are un coșmar cu ea violată în centrul Berlinului, ziua în amiaza mare, de un grup de imigranți fundamentaliști sirieni. se trezește tremurând asudată și formează numărul de telefon al lui Renzi. Renzi adormise și el mai mult decât satisfăcut, dar și el are un coșmar cu un poet român imigrant, pe nume d.d. marin, care devenise în scurt timp un politician atât de abil și machiavelic încât era cât pe ce să-i ia locul de prim-ministru, dacă nu se trezea tremurând asudat și nu forma imediat numărul lui madam Merkel. telefonul lui Renzi suna ocupat, telefonul lui madam Merkel suna ocupat. amândoi se gândiră simultan că aici nu poate fi decât mâna machiavelicului politician d.d.marin care, de fapt, în acest moment dormea dus în camera lui de cămin din orășelul Sassari și visa poeme elaborate sub forma unor strategii politice pe termen lung de redresare economică a Sardiniei, devenită printr-un miracol aparent inexplicabil stat independent.

(din voci cu defect special. Jurnal de facebook, ed. Paralela 45, 2018)

între Milano și Sassari e Torino

noiembrie 18, 2018

9-10 noiembrie

Între Milano – cu Mirela Dumi, care îmi va da subiect de teză, și Denisa și Mihaela, care mi-au dat subiect de roman – și Sassari nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino, unde erau deja câțiva scriitori din România și Republica Moldova.

Împreună cu Iuliana Cimpoeșu, enumerăm joburile pe care le au românii pe care am apucat să îi întâlnim în Italia, îmi amintesc imediat de Georgeta Sebie, din Olbia, Maria Pop (traducătoare în italiană la Torino, profesoară de limba engleză în orășelul marmurei, Carrara, și, de câteva luni, dacă nu mă înșel, directoare ICR la Madrid), Miruna Căjvăneanu și Anca A. Mihai (jurnaliste), Cătălina Curceanu (fizician şi cercetător remarcabil care, în timpul liber, se ocupă și de popularizarea științei), Mihai Bursuc (fotograf), Kristina Cepraga (actriță), Teodora Madasa (ea are, practic, jobul pe care mi-l doresc eu, după ce a lucrat și la câteva ediții ProCult Film Festival, la Roma…), adaug imediat avocat. Cabinetul Iulianei este unul de avocatură.

La cabinetul Iulianei am ajuns ca să-mi las bagajul în pauza ei de prânz, după ce Manuela Nicora mă luase chiar de la autogară, ca să ne plimbăm, prin ploaie, prin oraș, iar cu Naty urma să mă văd peste doar două ore. Dar cele două ore au trecut imediat, așa că, după ce am urcat bagajul la primul etaj și am coborât cu ele la cafeneaua de la intrare, am urcat la primul etaj să îmi iau bagajul, fără să ne mai plimbăm prin oraș.

M-am împrietenit cu Ema și, apoi, cu micuța Eleonora, deși Eli nu prea vorbește cu mine, în schimb e foarte bucuroasă că o leg la ghetuțe și accept spontan joculețul cu două cordoane de plastic care sigur au și un nume. Unul este al Emei.

După ce eu am spus, sec-destins, că fragmentele de jurnal nu sunt despre călătorie, deși m-am dus pe un alt continent, și nici despre România, decât prin absență, și nici măcar despre cele peste 350 de persoane (”personaje”, mă corectase deja) despre care am scris, Crina a spus, inocent-mistic-intens, că ”dacă Daniel din Noul Testament e un tălmăcitor de vise, Daniel de aici e un tălmăcitor al realității” și a spus ”notează” și-am notat, însă, dincolo de asta, Crina m-a lăsat în largul meu, de nu cumva, delicat, m-a împins.

Despre starea de libertate dincolo de prejudecăți, cu Ramona Chicuș, care a făcut, cu entuziasm, totul altfel decât ”românește”, locuind chiar și în nordul Africii, o perioadă, ca să deprindă, acasă la ele, aromele pe care ea le transmite mai departe, prin mâncare, celor care trec prin bucătăria ei din Torino.

Vin brulè cu Olimpia Danci, pe via Roma, până la piazza San Carlo, unde am degustat și cremă de ciocolată și fistic, sub umbrelă.

”La Serenissima”, cu Andrei Paiu, la Consulat, unde Nicolae Dabija ne arată cum cititorii identifică literatura cu viața și îl întreabă despre ce mai fac personajele din cărțile lui, ba chiar îi cer numerele lor de telefon. Ale lor e ok! Mie îmi plac mesele rotunde unde niciun cititor nu mă vede și eu îi văd pe toți, adică mesele rotunde cu un colț. A doua zi, la biblioteca Grigore Vieru, pățesc și eu ceea ce-au pățit personajele mele de jurnal: Crina mă privește, nu îmi cere numărul niciunuia dintre ele, în schimb vorbește despre mine, ca și cum știe totul; dacă știe?! Nicolae Dabija îmi spune că se regăsește pe sine în fragmentele mele de jurnal, dar și pe Crina, și pe mine, atât cât am apucat să ne cunoaștem, apoi îmi arată, pe furiș, un caiet în care a scris, live, mici fragmente de jurnal. Respir ușurat: nu sunt singurul!!

PS: foto de la Constantin Niță:

 

din România sunt doar eu… la Torino

octombrie 29, 2018

Sigur, mă ştiţi. Nu am scris nimic patriotic, nici măcar nu l-am cunoscut pe Grigore Vieru, totuși am fost invitat la Maratonul cultural al bibliotecii cu același nume și, urmând oricum a fi între Milano și Genova (pentru nava înapoi spre Sardegna), nu mă pot abține să nu mă opresc un pic la Torino. Așa că îi voi cunoaște pe românii care scriu în / din Italia, în aceeași zi vom lansa și micul jurnal.

Torino, 10 noiembrie, 10:30 – 18:30
Biblioteca românească Grigore Vieru, via Reiss Romoli, 45

Cine vine, să nu ezite să mă bage și pe mine în seamă, n-aș vrea să rămân din România sunt doar eu în Italia!…

Grațiela Benga despre jurnal

octombrie 26, 2018

Distanțe

Grațiela Benga
revista Orizont, octombrie 2018

În 1808, când Gheorghe Asachi a plecat la Roma pentru a-şi completa studiile, nu avea cum să ştie că, peste două secole, în mentalul colectiv românesc se va fi conturat clivajul dintre cei care au rămas şi cei care au plecat. Mi-am amintit de însemnările lui Asachi (care nu puneau problema rămânerii) tocmai pentru că diferenţa de paradigmă faţă de jurnalul unui călător de-acum este izbitor contrastantă.

La studii a plecat, în urmă cu câţiva ani, un poet. Ca atâţia alţi tineri scriitori, de altfel. Însă voiajul lui Daniel D. Marin se prelungeşte dincolo de perimetrul universitar din Sassari, Sardinia. Laconice, notele celor 36 de zile ale călătoriei în America se mulţumesc să distingă geometrii, să deruleze imagini şi să înregistreze, simptomatic, reacţii. Să schiţeze, din câteva tuşe nealterate, opţiuni – arhitecturale, intelectuale, estetice. Sau chiar antropologice. Să fixeze liniile mari ale contradicţiilor ori ale zonei de dialog dintre Vechea şi Noua Lume.

De cele mai multe ori, cu un aer rezervat. Mai rar, cu un umor vag: „simpatic oraş”, San Francisco are „zgârie-nori serioşi, străzi înclinate, aglomeraţie ca în Europa, în centru”, iar Los Angeles „este cel mai mare sat pe care l-am vizitat vreodată.” Marcat de spiritul unui spaţiu în care contextul autoreflexiv abia mai dă semne de viaţă, Daniel D. Marin recurge la realismul fluctuaţiei şi vulnerabilităţii pentru a încerca să reaşeze urzeala zdrenţuită a lumii. Şi, mai ales, să se reconstruiască.

Reconstrucţia individuală se produce însă pe o insulă în care diversitatea profilurilor identitare nu exclude percepţiile teratologice. Fundamentale, oscilând între (ne)justificate distanţări şi modelări ale apropierii, legăturile cu ceilalţi se resemantizează: „trăiesc fiecare moment, dar îl trăiesc prin ceilalţi. Eu nu mă exteriorizez nici când mă simt bine. […] Şi atunci toţi cred că, de fapt, nu mă simt bine. […] Bun! Chiar şi în miezul nopţii, eu trebuie să ies din noapte, să mă uit la ea de aproape, apoi din depărtare. Să iau distanţă.” Pe ţesătura intersubiectivităţii firave care străbate din România sunt doar eu (Paralela 45, 2018) se reliefează, mai mult ca orice, etica autenticității subiectului – cu prezentul lui insular, dar şi cu memoria/ fantasmele unor locuri sau identităţi reverberante.

Însemnările lui Daniel D. Marin nu oglindesc autocentrismul cartezian şi nici nu trimit spre textul schizoid postmodernist. Cu pagini a căror gravitate e mascată de concizia enunţiativă (ca la creionarea unor familii destrămate din pricina emigraţiei), reflectă, în schimb, orientarea senină pe terenul re-venirii: „M-am oprit să mă uit unde locuiesc în acest moment. Astăzi.” Formă de vieţuire (inter)subiectivă, scrisul micşorează chiar şi distanţa dintre cel plecat şi cel rămas.

(Grațiela Benga, revista Orizont, octombrie 2018, pag. 14)

 

oamenii din capul meu

septembrie 30, 2018

Nu îmi dau seama cine a scăpat de acest jurnal, poate fac o listă. Dar am numărat 415 oameni care, cu sau fără voia lor (evident: fără!), n-au scăpat! Am scăpat eu! Cu alte cuvinte, în loc să scriu despre mine, am scris despre ei!

Bref:
415 oameni, plus / minus 3%. Circa 415 oameni, fără voia lor, în jurnalul meu. Nu-i jurnal. Este vânătoare! :))

………………..

din România sunt doar eu, jurnal, ed. Paralela 45, 2018

………………..

”Se întâmplă des ca notaţiile de călătorie ale scriitorilor să fie hiperintelectualiste şi puţin snoabe. Daniel D. Marin scrie jurnal cam cum l-ar scrie Holden Caulfield, flegmatic şi constatativ, dar capabil să surprindă golul căscat brusc (adesea periculos) în asfaltul banalului. Fuga sa pe o insulă nu este nici ea obişnuită: scriitorul nu e niciodată singur, o viermuială umană pestriţă îl asumă şi îl mişcă, iar el trăieşte fiecare clipă a aventurii de două ori: o dată în afară, prin ceilalţi, care îl găsesc nonparticipativ, şi o dată în interior, prin scrisul instantaneu al lui aici şi acum.”

(Mihaela Ursa)

”Am citit excelentul jurnal american al lui Daniel D. Marin cu emoție și invidie, pentru că n-am fost, pentru că mi-aș dori. America văzută în 36 de zile e prezentată prin ochii unui egal care, deși ar putea fi impresionat, nu-și pierde concizia. Los Angeles-ul este cel mai mare sat vizitat, San Francisco – un oraș simpatic, iar New York, analizat și din cartiere, și de la înălțime, nu primește notă de trecere. Singurul lucru care amintește de casă este discuția cu un etiopian, angajat al aeroportului din Dallas, care știe totul despre Hagi. Jurnalul italian schimbă o insulă cu alta, numai că de data asta ceea ce părea să fie o călătorie devine o destinație, iar cețurile, geometria, asfaltul se transformă în oameni. Efectul Sardiniei este unul vital pentru călătorul-autor – acela de a-l face să fie tot mai mult el însuși, mai ales atunci când e prins în anxietatea depărtării.”

(Lavinia Bălulescu)

”Însemnările de călătorie ale lui Daniel De Marin mi-au adus sub ochi un om avid de geografii, catalogate după tipuri de oameni, un fel de misionar plecat în lume ca să-şi împărtăşească fiinţa sa de carne, fără să-şi poată ascunde însă orgoliul de om care scrie şi care este exclusiv şi definitiv interesat de scriitori.”

(Doina Ruşti)

coperta Din Romania sunt doar eu

 

 

unde se află ”din România sunt doar eu”

iulie 15, 2018

Unde poate fi găsit micul meu jurnal sardo-american recent apărut la Paralela 45:

  • Târgoviște: Librăria Prolibris
  • Cluj: Moriarty Books, Book Corner Librarium
  • Brașov: Libris, ING Press, Compact
  • București: Cărturești, CLB, Librăria Humanitas, Bibliostar Eminescu, Syntagma, Librarium
  • Sibiu: Libraria Humanitas

În celelalte orașe, poate fi găsit, de regulă, oriunde lanțurile Humanitas, Cărturești și Librarium au deschise reprezentanțe. Dacă nu s-a epuizat, dar nu cred 🙂

jurnalul la Bookfest

PS:
și, desigur, se află, la doar un click distanță, în mai multe librării online din care poate fi comandat – las link la câteva dintre ele:

pagina jurnalului pe Efefant.Ro

pagina cărții în Librăria Eminescu.Ro

pagina cărții în Libris.Ro

pagina jurnalului pe Cărturești.Ro

 

din România sunt doar eu

mai 29, 2018

din câte știu, este la Pitești (la sediul editurii Paralela 45), dar va ajunge înaintea mea și la București, chiar la Bookfest.

este și pe Agenția de carte (link).

coperta Din Romania sunt doar eu

 

 

 

 

 

de pe Agenția de carte:

 

La editura Paralela 45 se află în curs de apariție volumul ”Din România sunt doar eu”, de Daniel D. Marin. Inițial sub forma unui jurnal de călătorie, cartea a fost scrisă în SUA și Italia.

 

”Se întâmplă des ca notaţiile de călătorie ale scriitorilor să fie hiperintelectualiste şi puţin snoabe. Daniel D. Marin scrie jurnal cam cum l-ar scrie Holden Caulfield, flegmatic şi constatativ, dar capabil să surprindă golul căscat brusc (adesea periculos) în asfaltul banalului. Fuga sa pe o insulă nu este nici ea obişnuită: scriitorul nu e niciodată singur, o viermuială umană pestriţă îl asumă şi îl mişcă, iar el trăieşte fiecare clipă a aventurii de două ori: o dată în afară, prin ceilalţi, care îl găsesc nonparticipativ, şi o dată în interior, prin scrisul instantaneu al lui aici şi acum.”

(Mihaela Ursa)

”Am citit excelentul jurnal american al lui Daniel D. Marin cu emoție și invidie, pentru că n-am fost, pentru că mi-aș dori. America văzută în 36 de zile e prezentată prin ochii unui egal care, deși ar putea fi impresionat, nu-și pierde concizia. Los Angeles-ul este cel mai mare sat vizitat, San Francisco – un oraș simpatic, iar New York, analizat și din cartiere, și de la înălțime, nu primește notă de trecere. Singurul lucru care amintește de casă este discuția cu un etiopian, angajat al aeroportului din Dallas, care știe totul despre Hagi. Jurnalul italian schimbă o insulă cu alta, numai că de data asta ceea ce părea să fie o călătorie devine o destinație, iar cețurile, geometria, asfaltul se transformă în oameni. Efectul Sardiniei este unul vital pentru călătorul-autor – acela de a-l face să fie tot mai mult el însuși, mai ales atunci când e prins în anxietatea depărtării.”

(Lavinia Bălulescu)

”Însemnările de călătorie ale lui Daniel De Marin mi-au adus sub ochi un om avid de geografii, catalogate după tipuri de oameni, un fel de misionar plecat în lume ca să-şi împărtăşească fiinţa sa de carne, fără să-şi poată ascunde însă orgoliul de om care scrie şi care este exclusiv şi definitiv interesat de scriitori.”

(Doina Ruşti)

Daniel D. Marin este autorul a patru volume de poezie, printre care ”L-am luat deoparte și i-am spus”, 2009 (Premiul Marin Mincu, 2010) și ”Poeme cu ochelari”, 2014 (Premiul Național de Poezie George Coșbuc, 2015). La Paralela 45 a mai publicat ”Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc” (2010).  Între 2013 – 2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru Festivalul Poesia a Strappo – Alghero. Este redactor asociat la revista Zona Literară, unde a iniţiat o rubrică de poezie italiană contemporană. De un timp, locuiește la Sassari, fiind reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione.

it’s a… diary

mai 29, 2018

… și s-a ”ivit” mai mult singur, fără să-mi dau seama. Partea americană este din e-mail-urile trimise celor câțiva prieteni care m-au întrebat ce mai fac în America și le-am răspuns live. A doua parte era pentru mine, ca să îmi clarific un pic de ce am plecat pe o insulă și ce fac acolo. Dar, în realitate, ambele părți s-ar putea să fie mai puțin despre mine. Sunt, oricum, despre cei peste 322 de oameni care au interacționat într-un fel sau alfel cu mine, mai mult altfel, în timp ce eram… în călătorie. E un mic volum cu personaje reale.

Când am lipit prima parte și ceva din a doua, i le-am trimis Ioanei Dunea și, ca să o stimulez să se uite, am plusat și am întrebat-o dacă merg de o carte. Mi-a trimis o mică ”recenzie” în opt puncte (*), dintre care șase cu semnul plus și două cu minus și mi-a sugerat și un titlu: ”Din România sunt doar eu. Jurnal”. Am ascuns ”jurnal” pentru mine, dar am păstrat restul titlului, pentru că, din acel moment, nu mi-a mai părut nici mie chiar de tot fantezistă ideea. Mai târziu, am adăugat și alte fragmente de cotidian (tot de călător, deși, între timp, nici nu mă mai plimbasem…) și i-am trimis manuscrisul lui Cosmin Perța. Mi-a răspuns că mi-l publică, așa că am căutat repede pe google, să văd la ce editură lucrează (ultima dată când publicasem cu el lucra la Tracus Arte). Deja e pe site-ul editurii:

https://www.edituraparalela45.ro/produs/din-romania-sunt-doar-eu

(*) Cele 8 puncte ale recenziei mi-a zis să nu le mai fac publice, să nu facem reclamă la carte!

coperta Din Romania sunt doar eu