interviul din Parc

varianta în română a interviului din ParcoPoesia de anul trecut

“Nu ştiu dacă amprenta proprie e a mea sau a chiar personajelor din poemele mele”
(Daniel D. Marin)

Liana Vrajitoru Andreasen: Dintre influenţele tale literare, care ar fi cele mai importante?

Daniel D. Marin: Mă întrebi dacă intuiţia mea poetică s-a intersectat cu a altora? Am trecut, o dată, pe la cenaclul pe care îl ţinea Mircea Cărtărescu la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Era chiar ultima şedinţă a acelui cenaclu şi cumva „festivă”. Marius Ianuş, cel mai talentat tânăr poet român la acea vreme, îşi lansa cartea lui de debut şi erau în sală „fracturiştii” pe care îi vedeam astfel prima dată (fracturism is a type of poetry embracing rupture, anarchy, and rough, unpolished expression, n.ed.). Atât de mult m-au atras câteva puncte din manifestul lor literar, încât am ajuns să cred, instantaneu, despre mine, că scriu fracturist. Mă înşelam. Directeţea, şocul, dacă sunt dublate de retorică, n-au efect pentru mine, pentru că ajung să se-nchidă în descriptiv şi enumerări necredibile: n-au o forţă din ele însele sau din trăirea emiţătorului, ci doar din actul sumar de a arăta cu degetul. Eu trăiesc mai intens dacă mai intens trăiesc personajele mele. Eu înţelegeam „fractura” altfel decât au ajuns să o practice fracturiştii. Tu, ca scriitor, o poţi mima, ca personaj nu! Iar fractura nu e socială sau politică, ci la nivelul micilor entităţi ce ne populează orizontul lăuntric. Micile entităţi înghit marile entităţi. Arătam acum doi ani, într-un articol pe care încă nu l-am publicat, că Ofelia Prodan, poeta ce a debutat editorial în 2007, închipuie, în cărţile ei, un fel de mutanţi între un ceva de al poetului şi un ceva de al cititorului în stare să declanşeze empatia, legătura directă, imediată, fără nici o mediere forţată sau programatică. Fără a se mai pune pe sine în centrul lucrurilor, „înscenează” o istorie proprie în care personajele ei, hipnotice şi palpabile (fie şi într-un imaginar colectiv), ţin cu sufletul la gură, noul realism, tatonat deja de la începutul anilor 2000 (în sens un pic social – un pic politic), căpătând o dimensiune de nebănuit înainte. Articolul se numeşte „Realitatea în viziuni şi personajele noului realism”. Mi-ar plăcea, prin urmare, să fiu inspirat, să fi fost inspirat de realitatea unor astfel de poeţi.

LVA: Pentru ce fel de public scrii poeziile? Ai în vedere un public care îţi este familiar sau necunoscut? Cu alte cuvinte, sunt poezii „româneşti” sau „universale”? Încerci să scrii poezii pe care le cere/aşteaptă publicul, sau vrei să surprinzi?

Dar ce, publicul te întreabă dacă te-ai gândit la el când ai scris? Şi, dacă te întreabă, indiferent de răspunsul tău, în final nu tot cu ce ai scris rămâne? Te poţi face simpatic unui public în măsura în care propriile texte te pot face simpatic. Altfel ar fi o relaţie artificială, o falsă seducţie şi de scurtă durată. Eu sunt primul meu public, familiar şi necunoscut. Când scriu, mă am pe mine, ca cititor în acelaşi timp, alături. Dacă simt că mă interesează ce scriu, că mă implică, merg mai departe. Dacă adorm în timp ce scriu o poezie, e clar că nu mai am cum să o scriu, cum aş mai putea-o trimite mai departe, altui cititor?! Mi-am pus întrebarea cât de aproape de public mi-ar sta bine. Cu prima carte nu mi-ar fi stat bine (poemele din ea se pot citi doar în singurătate), dar de la a doua cred că a început să îmi stea mai bine. De la a doua, poemele se pot citi şi în public. Mi-a spus Horia Barna, fostul director al Institutului Cultural Român din Madrid, că ceea ce am citit în 2009, la Madrid, sună foarte “natural” în spaniolă. E posibil, aşadar, ca unele din poemele mele să fie asimilabile altor literaturi, însă nu am prea avut ocazia să constat: abia de puţin timp locuiesc în Sardegna şi pot lua “pulsul” poeziilor mele într-o altă limbă şi în alt context cultural.

LVA: Se observă o tendinţă suprarealistă în poeziile tale. Consideri că asta te plasează într-o tradiţie (de exemplu, Gabriel Garcia Marquez) sau este un suprarealism cu amprentă proprie? Personaje precum Chibrit, sau naratorul din „Cum m-am sinucis” par să aparţină unei alt fel de realităţi. Ce te atrage la astfel de personaje?

Ştefania Mincu vorbea de un tip de suprarealism inexpresiv, în care “sunt acum pe tăcute izgonite din poezie atât iluzia metaforei, cât şi iluzia îndepărtării cortinei dintre real şi text, a pipăirii minimaliste şi cinematografice a realului-ca-real”. Tot ea, de o poezie care “devine sibilinică şi coboară în straturile unor “terorisme” şi catastrofe apocaliptice ascunse în gesturile cele mai mărunte, încă de la stadiul infantilismului absolut, perpetuat însă ca stadiu unic de umanitate, unde fiinţa umană e ameninţată de un fel de senescenţă precoce şi unde incubează pe tăcute violenţa şi crima”, pentru că ai amintit de Chibrit şi de Cum m-am sinucis. Desigur, Ştefania Mincu nu se referea la aceste două poeme (le-am publicat doar în limba engleză, în România încă nu le-am publicat), ci la cele din L-am luat deoparte şi i-am spus, cartea mea cea mai cunoscută. Ce m-ar putea atrage la astfel de personaje ale mele? “Inocenţa vinovată”? Destrămarea liniştii, care se insinuează în realitatea fiecăruia? Ştiu că nu e vorba de retorică, ei nu i-am făcut niciodată loc. Ştiu, de asemenea, că amprentele de realităţi din poezia mea pot fi în egală măsură imaginare sau halucinante şi că monştrii nu provin doar din exterior, ci şi din interior, din mitologia fiecăruia. “Microrealismul magic”, sesizat de Paul Cernat în L-am luat deoparte şi i-am spus (2009), m-ar apropia, nu-i aşa?, de Gabriel Garcia Marquez. Biografia “himeristă” din Aşa cum a fost (2008), “cu popasuri mai degrabă în vîrste şi stări interioare decît în stricte relecturi – nostalgice, euforice sau anxioase – de memorie” (Al Cistelecan) m-ar apropia de mine. Iar domnişoara O., personajul “filmului” meu de 16 poeme, s-ar afla, după cum o văd eu, pe un drum interiorizat şi iniţiatic, deşi aparent el nu duce nicăieri decât tot în imaginaţia ei infantilă şi aeriană. Prin urmare, nu ştiu dacă amprenta proprie e a mea sau a chiar personajelor din poemele mele. Aş opta pentru o identitate a lor.

LVA: Cum ai defini tu poezia, în secolul 21?

Dar cum a fost definită înainte de secolul 21? Definiţiile acestea necuprinzătoare sunt şi în permanentă mişcare şi nu se ştie exact care e cu un pas înainte şi care e cu mai mulţi paşi înapoi. Oricum, e mai mult rolul altora să ne-o spună. Ion Mureşan e de părere că “poezia e o reacţie de apărare a unui organism. Când societatea este bolnavă, exact ca atunci când organismul este bolnav, ea secretă anticorpi. Explozia de poezie de după 1990 e un semn că societatea este bolnavă. Organismul social a secretat poeţi, iar aceştia din urmă au rolul de a vindeca, de a anihila infecţia, prin ceea ce scriu”. Cred că omite, pe nedrept, din ecuaţie micii monştrii de care spuneam că-i înghit pe cei mari. Psihicul uman poate devora, cred, şi în absenţa unor stimuli externi, sau mai ales atunci. Putem face proba izolându-ne, pentru perioade din ce în ce mai lungi, de ceilalţi. În relaţia cu mine, poezia uneori se arată, stă puţin şi pleacă mai departe. Iar în rarele momente când suntem foarte aproape, uneori mă lasă s-o aşez într-o carte. Să nu te gândeşti că-i cu nasul pe sus sau că e infidelă, e atât de fidelă pe cât pot rezista eu.

Interviu realizat de Liana Vrajitoru Andreasen

în italiană:
http://www.parcopoesia.it/non-so-se-l%E2%80%99impronta-sia-mia

Anunțuri

Un răspuns to “interviul din Parc”

  1. mariaratiu56 Says:

    Nu stiu de ce, cand ai venit la mine, in Torino, nu am vorbit despre poezie si despre ceea ce tu scrii. Cred ca e vina mea…eram prea concentrata sa te schimb, sa te fac sa castigi niste bani sa te determin sa nu te multumesti cu atat de putin de la viata… De fapt, acuma constat ca tu nu te multumesti nici pe departe cu putin, numai ca multul la tine nu este material. Acum inteleg, dupa ce am citit acest interviu.Sunt fericita ca-ti sunt prietena si ca pot sa te citesc mai intai.Ciao si sper sa ne vedem prin toamna. Asta daca mama nu va avea nevoie de asistenta. Ai grija de tine si nu mai manca toate porcariile din supermercaturi. Cumpara verdeturi din alea pricajite, ca alea nu au nici e-uri si nici chimicale.Sa auzim de bine!Maria

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: