despre optzecişti şi post-optzecişti

Răspunsurile mele la ancheta realizată de Adrian Alui Gheorghe în revista Conta (nr. 9/ 2012):

Adrian Alui Gheorghe: Cînd, cum şi prin cine aţi luat cunoştinţă de existenţa unei generaţii literare numită „generaţia 80”, care a fost impactul cu literatura acesteia?

Daniel D. Marin: Am luat cunoştinţă de existenţa generaţiei 80 în acelaşi timp în care am aflat si de nouăzecişti, în urmă cu 14 ani. Citeam mai mult unele texte ale nouăzeciştilor, pentru că venea Dan Silviu Boerescu prin Călăraşi, uneori şi Daniel Bănulescu şi aveau discuţii foarte lungi, şi rămâneam şi eu, „incognito”, până la sfârşitul întâlnirilor literare, ba uneori şi după, la hotelul unde erau cazaţi. Sigur că eu abia peste 12 ani aveam să îl întâlnesc din nou pe Daniel Bănulescu şi am şi uitat să îi amintesc de acele vremuri, când la Călăraşi mai venea cineva. (i-am cunoscut, tot „incognito”, şi pe Cornel Regman, şi pe Alex Ştefănescu, şi pe Eugen Simion, şi pe Nicolae Breban şi pe mulţi alţii, veniţi special de la Bucureşti pentru evenimentele literare organizate de Ştefan Drăghici, singurul om de cultură din judeţ pe care am avut ocazia să-l cunosc). După aceea a urmat o lungă perioadă de linişte, iar la facultate, la Bucureşti, aveam să aflu de la Nina Vasile despre adevăraţii optzecişti, începând cu Gheorghe Iova, de care nu ştiam încă nimic. Aşa am început să(-i) citesc: auzind despre ei sau cunoscându-i sau doar văzându-i pe undeva. Pe Mircea Cărtărescu l-am văzut prima dată la televizor şi abia după aceea la Litere (e redundant să mai amintesc că „incognito”), la o şedinţă de cenaclu în care era, de fapt, vorba despre Ianuş. Marius Ianuş îşi lansa cartea lui de debut şi erau în sală „fracturiştii” pe care îi vedeam astfel prima dată. Atât de mult m-au atras câteva puncte din manifestul lor, încât şi eu credeam că scriu tot fracturist… (mă înşelam). Şi se poate spune că abia începând cu 2000 i-am descoperit cu adevărat şi pe nouăzecişti (tot la Litere au venit Dan Silviu Boerescu şi Ioan Es Pop – de astă dată deja direct în cenaclul condus de Ianuş, numai că acesta a lipsit „strategic” la acea şedinţă, având o reacţie direct în presa literară, în revista Vatra, după ce a aflat, probabil de la Denisa Pişcu sau de la Ioana Băeţica, tot ce s-a discutat), dar şi pe douămiişti, dar şi pe optzecişti, simultan şi fără restricţii. Din punct de vedere al impactului, optzeciştii aveau, prin urmare, un dezavantaj (preferam directeţea, şocul (deschid o altă paranteză ca să precizez că prin şoc nu înţeleg retorică, pe aceasta, chiar la fracturişti, mai ales la fracturişti, am considerat-o inadecvată şi inactuală, şi un semn al lipsei de creativitate, pentru că de prea multe ori se închide în descriptiv şi enumerări, luate separat, necredibile (n-au o forţă din ele însele sau din trăirea emiţătorului, ci doar din actul sumar de a arăta cu degetul) şi banale) neliniştii livreşti a optzeciştilor. Douămiiştii erau ultimii, cei mai proaspeţi şi erau primii pe care îi puteam citi la timpul lor, în chiar timpul lor…), dar le-am apreciat determinarea şi mai ales forţa de a-şi urma şi asuma un proiect. Ei aveau încredere în literatura lor. Dovadă că (din punctul meu de vedere) Ion Mureşan abia recent, prin cartea din 2010, a intrat (şi rămâne) cu adevărat în literatură. În primii 20 şi ceva de ani au fost doar tatonări şi semne destul de pregnante spre poezie, chiar spre marea poezie – dar Ion Mureşan s-a acumulat în el însuşi pe durata a circa, iată, 40 de ani. Mă îndoiesc că vreunul dintre colegii mei va avea o asemenea răbdare şi atâta poftă, de fapt, de literatură.

– Cum caracterizaţi, pe scurt, literatura generaţiei 80 în cadrul
mai larg al literaturii române?

– Nu mi-ar sta bine să o caracterizez, cum nici ei nu i-ar sta bine să mă caracterizeze pe mine. Are însă un loc al ei şi nu ştiu dacă, în cadrul mai larg al literaturii de care vorbiţi, chiar îşi închipuie cineva că ştie cu precizie care ar fi acel loc. Locul nici nu cred că e important. Dacă e doar acolo, pe undeva, are un sens. Dacă aş încărca acel sens cu nişte sensuri secundare deja nu aş mai avea eu un sens. Sensul meu nu ar fi să umplu cu nişte sensuri secundare un alt sens. Găsesc satisfăcător că există şi că noi suntem conştienţi că există.

Unde vă întîlniţi şi unde vă despărţiţi de generaţia 80?

– Eu, în ceea ce-am scris, nici nu m-am întâlnit, nici nu m-am despărţit de generaţia 80. M-am întâlnit însă în câteva lecturi bune, ba chiar şi în câteva „verdicte” date de critici. Mă „prind”, de pildă, unele nuanţe postmoderne care au fost… nu pot să spun „preluate”, dar măcar jucate şi dejucate şi de câţiva autori noi. Sigur, pe alte coordonate de stil şi mesaj. Şi chiar sunt uimit că aproape toţi criticii tineri pun pe seama mărcii generaţiei 2000 doar pasajele hard de biografism revoltat (venind în continuarea unei părţi a literaturii optzeciştilor, sigur că da, din care s-au scos rafturile de bibliotecă aferentă, precum şi livrescul prea „calm”; mă refer la autori precum Marius Ianuş sau T.S. Khasis, dintre cei mai cunoscuţi şi mai relevanţi (ambii îmi plac, deşi nu în toate cărţile lor), şi mulţi alţii care, în general, se plâng de condiţia lor sau, mai exact, de situarea lor în socio-politic; se plâng, dar nu-mi mai par credibili, pentru că se plâng prea patetic şi deja prea puţin autentic; scriitura aceasta dă (de mult) semne de oboseală, epuizare, teatralizare, clişeizare, de aici şi o anumită stagnare de care sunt acuzaţi în grup douămiiştii – dar e o stagnare doar pe acest filon), dar sunt (aproape) de tot orbi la subtilităţi şi ingeniozităţi stilistice de mare abilitate literară sau, mai ales, la un anumit joc – de factură postmodernă până la un urmă, sau până la un punct – care îşi iese din propria-i gratuitate şi intră într-o zonă cu adevărat tare şi semnificativă, pentru că e un joc cu moartea mai credibil şi mult mai proaspăt decât al celorlalţi; e un joc al unor (doar câţiva) post-apocaliptici prezenteişti şi virtuali (pentru că „actanţii” (care nu se mai joacă pe ei înşişi direct, ci prin personajele-măşti) s-au refugiat într-un spectacol (aliena(n)t) strict al minţii, nicidecum al străzii) ai unei lumi caricaturizate (şi anulate) până la nonsens; e o zonă deja de poezie foarte nouă şi mie-mi pare că aici critica a rămas puţin restantă (ca să nu zic pe de-a dreptul: în urmă) (mă refer la acea parte a criticii tinere care dă literatura pe atitudine, acordând atenţie şi puteri sporite doar acesteia din urmă; deşi, cu adevărat, atitudinea se găseşte, şi aş putea demonstra asta, îndărătul Literaturi, nu îndărătul Atitudinii) şi n-a sesizat-o sau, dacă a sesizat-o, n-a prea discutat despre ea; douămiismul e ţinut închis în ce avea el acum 10 ani, din poezia ultimilor ani nereţinându-se – greşit! – mai nimic. Deci spuneam că mă regăsesc în entuziasmul şi spontaneitatea unora dintre colegi de-a fi vii, de a înnoi şi de a se regăsi pe ei înşişi într-o poezie eminamente „pe bune” (nu de reţetă şi nu de sinteză), aşa cum făceau câţiva optzecişti la începutul drumului lor şi unii dintre ei chiar şi acum. Nu mă regăsesc în înverşunarea după premii, după „faimă” literară. Optzeciştii au fost târziu luaţi – oficial – în seamă şi poate şi de aceea voinţa (înverşunarea) de-a recupera totul?! Dar eu înţeleg altceva prin recuperare. Şi nu mă regăsesc în general în înverşunare. Nici în aceea de-a scrie, de a scrie, de a scrie, chiar şi când, de fapt, nu mai ai chiar nimic (nou) de scris. Îi prefer o intrare discretă în literatură şi-o ieşire cel puţin la fel de discretă. Iar între cele două: Literatura!

din Generaţia 80 faţă în faţă cu propria oglindire. Generațiile (mai) noi despre optzeciști și optzecism, o anchetă de Adrian Alui Gheorghe

PS: au mai răspuns Radu Pavel Gheo, Horia Gârbea, Adrian G Romilă, Paul Gorban şi Robert Şerban, dintre cei de care îmi amintesc imediat. am mai citit, în acelaşi număr al revistei, şi „Plecarea risipitorilor”, un poem de Gellu Dorian, câteva poeme de Paul Vinicius, Anca Mizumschi, Lucian Alexa (invitatul revistei), Radu Cange, Ion Beldeanu şi tocmai am început „Să am bani de cheltuială” (proză, de Radu Aldulescu).

Anunțuri

Etichete: , , ,

Un răspuns to “despre optzecişti şi post-optzecişti”

  1. Vasile Nina Says:

    Între optzeciști, aș mai adăuga pe Mariana Marin, și Cristian Popescu, ba chiar Angela Marinescu și Paul Daian. Sunt figuri singuratice puțin comentate cu adevărat. Erau activi desigur și în anii 90. Mircea Dinescu și Mircea Nedelciu ( între prozatori). În realitate nu știu dacă există o diferență foarte clară între scriitorii șaptzezeciști, optzeciști și nouăzeciști. Din punctul meu de vedere, totuși, optzeciștii nu se suprapun pe postmodenism cu excepția lui Cărtărescu, el fiind totuși un optzecist. Au tot vrut să se delimiteze, dar cred că nu au făcut decât să reprezinte filoane deja existente înaintea lor. Nu există nicio ruptură radicală așa cum s-ar dori. Nici doomiiștii care nu au avut destulă forță pentru a ști ce fac, ce vor, cu toate manifestele încropite doar teribilist nu și cu adevărata conștiință artistică nouă. Dovadă că intențiile vagi s-au pierdut pe drum iar autorii lor s-au autoexclus din fenomen ( Ianuș, urmanov și Peniuc, deși diferiți, sunt ”doomiiști”). Desigur, totul se reduce la delimitări biologic generaționiste și nu stilistice sau …paradigmatice. Mai e încă destul până la o asemenea schimbare. Din păcate, în ce se scrie acum, cei mai tineri sunt încă într-o fundătură din care nu știu când se va ieși. Lumea este într-o schimbare pe care poezia românească n-o asimilează.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: