o revistă pierdută

deşi nu mi s-a mai întâmplat până acum, redau mai jos un fragment destul de măricel dintr-o cronică apărută la volumul l-am luat deoparte şi i-am spus. nu pentru că e o cronică interesantă (deşi e), nici pentru că publicaţia în care a apărut, singura revistă din România „cu ieşire la mare”, are… mare problemă cu difuzarea pe uscat, ci pentru felul în care am intrat în posesia ei. la mai bine de o lună de la ieşirea de sub tipar (timp în care m-am tot întrebat cam ce ar putea să conţină), un exemplar din revistă mi-a fost special adus la târgul de carte, dar s-a pierdut. l-am găsit eu însumi, la standul editurii Vinea, unde îl pierduse doamna Ştefania Mincu. e chiar exemplarul domniei sale, cu însemnări şi multiple sublinieri (pentru acurateţe, sublinierile cu pixul din fragmentul de mai jos le voi trece cu Underline, iar corecturile cu Italic+Bold+Underline).

Ştefania Mincu, Tomis, nr. 487, octombrie 2010:

„O primă impresie, când parcurgi textele, este că Daniel D. Marin face parte dintr-o anumită specie de douămiism, unul ceva mai „târziu”, dacă vrem, care cultivă în ton alb o deziluzionare absolut liniştită, cu toate că a simţit foarte adânc că utopiile fabulosului n-au nici o bază şi că imaginarul nu e decât o capcană dincolo de care nu există decât tot prăpastia vidului absolut. Străin de isteriile fracturismului neputincios (care a şi încetat, se pare, după ce a făcut gălăgia de rigoare), el nu e mai puţin atins de sindromul specific douămiist. Care este acest sindrom? Nouă ni se pare că este cel de a nu dori să se maturizeze cu nici un preţ, rămânând veşnic în investigarea unui strat al infantilităţii primare, unde lumea se conturează nu ca „poveste” plină de făgăduinţe sau certitudini ispititoare, ci la nivelul halucinaţiei neraţionalizabile, care nu produce doar „amprente” demne de a fi depăşite, ci chiar „realităţi” fatale, ieşind din mitologia personală pentru a intra chiar în „istoria” tuturor.  E un strat de umanitate deosebit de vulnerabil şi senzitiv, am zice, în care inocenţa doreşte să se menţină la infinit în aceeaşi stare, deoarece lumea maturilor pare un teritoriu populat cu monştri inaccesibili: „şacalii se înmulţesc, sunt agitaţi/ şi cozile lor zdrenţuite lovesc cu putere/ mâinile copilului, veninul a invadat/ creierul. nisipul curge din găletuşă/ în gurile flămânde ameninţătoare/ ale şacalilor”. Spaima faţă de maturi, de a nu fi „înghiţit” la propriu de neinteligibilul lor, nu e doar o anxietate trecătoare, ci se inoculează implacabil, până la aglutinare: „pielea copilului îşi schimbă culoarea/ e de un verde fosforescent. găletuşa/ îi cade din mâini. trupul lui mic se mortifică/ slipul alunecă în mare. caracatiţa/ îl ridică între tentacule apoi îl introduce/ impasibilă în corpul ei” („caracatiţa”). Daniel D. Marin nu spune nimic patent în versurile sale, mai precis, în „poveștile” sale real-imaginare. Enunțurile sunt lipsite de valoare denotativă, deci sunt intraductibile și și-au anulat în felul acesta orice capacitate discursiv-retorică sau de „mesaj”. Aceleași enunțuri sunt lipsite și de ceea ce numim valoare conotativă, adică sunt simple transcripții ale halucinațiilor pure ale imaginarului, care desăvârșesc, însă, opera cu atât mai amenințător și absolut infailibil. (…) Sunt texte la el, toate, care, fără să pară a „spune ceva”, sunt marcate adânc de premoniţii absconse ale unor fenomene care se desfăşoară lent, dar dincolo de orice îndoială: un fel de imagine a răului care-şi face pur şi simplu lucrarea şi care sunt, în sine, inavuabile (nu pot fi nici comunicate decât intim, prin „luarea deoparte” a interlocutorului, iată noima titlului), deoarece se petrec la nivelul micro, al unei stări primordiale de inocenţă vinovată, dacă putem spune astfel, ameninţând înseşi resorturile creaţiei noastre de “lumi posibile” şi de “modelare” a umanului: “o simbioză între trup şi miile de vietăţi/ efemere. pământul este moale/ ca o bucată de plastilină pe care/ o pot modela/ …/ halucinaţiile mele pot deveni realitate./ îmi repet asta în gând şi pământul dintre mâinile/ mele are acum forma unui cap de om” (“un cap de om”). Există, altfel spus, la baza “creaţiei”, spaima de monstruozităţi incredibile, aflate în totală “simbioză”, iscate întruna din frustrări şi capricii ce par de o violenţă inocuă, dar care aduc mereu dezastre subumane. Nicidecum vreo demiurgie a verbului. O simplă joacă exotică, o proiecţie a unui paradis artificial poate aduce teroarea: “sunt singur în grădina cu trandafiri japonezi/ umbreluţele viu colorate se învârt/ deasupra capului meu ca nişte tornade/ în miniatură. dezastrele/ sunt aproape inimaginabile păsările colibri/ îmi tot ciripesc asta” (“dragonul fără aripi”). Titlul volumului, departe de a fi aiurit, devoalează astfel de secrete, inavuabile pe o altă cale: adică nici pe calea retoricii poeziei (repetăm: calea aceasta pare a fi fost definitiv închisă) şi nici pe cea a metaforei cu conţinut simbolico-raţionalizabil. Ambele sunt, cel puţin pentru varianta aceasta de douămiism, la fel de “utopice”. E semn că poezia devine sibilinică și coboară în straturile unor „terorisme” și catastrofe apocaliptice ascunse în gesturile cele mai mărunte, încă de la stadiul infantilismului absolut, perpetuat însă ca stadiu unic de umanitate, unde ființa umană e amenințată de un fel de senescență precoce și unde incubează pe tăcute violența și crima. Altfel spus, sunt acum pe tăcute izgonite din poezie atât iluzia metaforei, cât și iluzia îndepărtării cortinei dintre real și text, a pipăirii minimaliste și cinematografice a „realului-ca-real”. E o lunecare mai puțin sesizabilă, dar cu atât mai neliniștitoare și mai obsedantă, după părerea noastră, către un tip veritabil de suprarealism, dacă vrem: unul inexpresiv, așa-zicând, dar care reușește să ne capteze, să ne pironească făcând ochii mari, ca sub privirea unei Meduze apocaliptice. Nu multă lume se poate juca în acest teritoriu care nu mai este pur minimalism sau „mizerabilism”, necum „fracturism” (care n-a fost decât un început), dar este douămiism sută la sută, intrat pe o altă treaptă de (re)lansare. Un poet ca Ioan Es. Pop a sesizat cu justeţe, pe coperta volumului, acest lucru. Sigur că s-a antrenat aici mai întâi Ofelia Prodan, despre care am scris. Dar şi Daniel D. Marin şi-a câştigat drepturile sale, dându-ne de gândit”.

Anunțuri

3 răspunsuri to “o revistă pierdută”

  1. Yigru Zeltil Says:

    Mda, naşpa cu distribuţia! Cred că asta se va remedia curând. Ai văzut ce ciudat arăta coperta cărţii tale în alb-negru?
    De altfel, eu, culmea, auzisem de ea cu mult înainte să aud de vestita antologie douămiistă. Aşa că m-am mirat puţin de ce unii au strâmbat din nas fiindcă n-ai fi, vezi-D., printre primii 20 douămiişti. De parcă a stat cineva să facă un top!
    Eu auzisem fiindcă sunt mereu cu ochii pe ăştia de la Brumar şi cărţile lor faine. Ieri am văzut pe site-ul lor o carte nouă de Petru M. Haş, de care am auzit fiindcă debutase şi ea în 1969 în colecţia „Luceafărul”. Şi m-am mirat tare când am văzut că a publicat doar vreo 2 sau 3 cărţi înainte de 2000. Mă rog, mai demult, am pus mâna pe „Dulceaţă din fructe târzii de pădure” de George Achim (carte care, fie vorba între noi, mi-a părut oleacă „douămiizecistă”) şi abia de curând a apărut pe site-ul lor, aşa că… în fine, eu doar arunc vorbe aici fiindcă, ştii, mă „răcoresc”. Îmi încălzeam mâinile tastând creaţiile unor poeţi din epoca pleistocenului, chiar dacă nu e frig afară!
    YZ

  2. daniel Says:

    mă gândesc că pt. a putea face un top cineva ar trebui să-i şi citească pe autorii pe care să-i includă în top. şi mă mai gândesc că la câte exemplare din fiecare carte de poezie s-au vândut în ultimii (mulţi) ani, numărul celor în măsură să ia în calcul realizarea unui astfel de top e f. mic. de altfel, e şi unul din motivele pentru care am ţinut să apară o astfel de antologie: cât mai mulţi autori (cu grupaje cât mai semnificative) între copertele unei singure cărţi. aşa… pentru iluzia că măcar astfel ne va citi cineva!…

  3. Yigru Zeltil Says:

    Mda, mai e şi chestia că cei mai mulţi, atunci când au debutat, au trebuit în general să opteze din doar 2-3 edituri, fiindcă restul erau ostile douămiismului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: