Iarăşi poezia…

am trimis două seturi de răspunsuri pentru dezbaterea propusă de revista Paradigma: unul în aceeaşi zi în care mi-au fost trimise întrebările (în luna mai) şi un altul peste câteva săptămâni, cu unele completări. Bogdan Creţu, realizatorul anchetei, l-a preferat pe primul, aşa încât pe acesta îl redau şi eu mai jos.

Paradigma, Anul 18, Nr. 1-2/2010:

Poezia – din nou la răscruce?
dezbatere

Au trecut, iată, 11 ani de la lansarea, de către Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, a „Manifestului fracturist”, 8 ani de la deschiderea Cenaclului Euridice, condus de Marin Mincu şi 6 ani de la apariţia antologiei aceluiaşi critic, intitulată, pe atunci ostentativ, Generaţia 2000. Nu o dată Marin Mincu şi-a declarat intenţia ca în 2010 să revină asupra subiectului, considerând că, după 10 ani, vine vremea ca această „generaţie” să dea seama serios în faţa istoriei literare. Între timp, s-a scris sistematic despre aceşti poeţi, a apărut şi prima carte despre ei (Ştefania Mincu, Douămiismul poetic românesc), mulţi au publicat volume care anunţă alte orizonturi poetice, în fine, din urmă vine deja un alt val de (şi mai) tineri poeţi care par a miza pe alte formule, pe alte modele. Prin urmare, câteva întrebări, fie ele şi orientative, sunt cum nu se poate mai legitime.

1. Cum vedeţi, „astăzi”, la finele primului deceniu din secolul al XXI-lea, rolul pe care poezia l-ar mai putea deţine, în plină desfăşurare a „crizei” multiple în care ne aflăm şi care, uneori, pare să atingă înseşi limitele insuportabile ale incertitudinii valorilor? Este ea capabilă să preia în expresie măcar o parte din sarcina reechilibrării balanţelor existenţiale?

Poezia însăşi pare a atinge limite insuportabile; sigur, dintotdeauna, însă şi noi, cei ce am debutat literar după 2000, nu avem decât a ne uita în imediata noastră vecinătate şi a constata că unii dintre noi fie nu mai scriu, fie nu mai sunt, la modul cel mai concret şi tulburător. Sunt accidente oarecum externe devenirii literare, dar şi nişte decizii personale care pe mine mă fac să nu prea pot răspunde întrebărilor dumneavoastră.

2. Credeţi că există un linat, o poetică unitară, care să dea tonul poeziei tinere scrise în anii 2000 şi care să-i consacre pe autori ca o „generaţie de creaţie”?

Un liant ar exista şi de multe ori eu îl identific cu Marin Mincu. O poetică unitară nu cred, dar nici n-ar fi necesară. Poezia anilor 2000 s-a ramificat în ultimii ani într-atât de mult încât, dacă nimeni nu s-ar fi grăbit s-o semnaleze deja, exista riscul de a nici nu mai putea fi.  Şi cred că abia acest lucru, îndepărtarea de poetica unitară ce se contura la începutul anilor 2000, ne va consacra, de fapt, ca o „generaţie de creaţie”.

3. După „valul” douămiist, rămas neomologat de unii critici, expediat cu oarecare grabă de alţii sau considerat ca deja „consumat” înainte de vreme, în ce punct „generaţional” consideraţi că ne aflăm? Consideraţi încheiată „apocalipsa” douămiistă sau credeţi că, dimpotrivă, ea ar putea cunoaşte noi faţete, mult mai „abisale”, prin alte „promoţii” ce se lasă aşteptate?

E greu de anticipat dacă, o dată încheiată apocalipsa douămiistă (căci ea, da, s-a încheiat), se va reinventa imediat o generaţie (e mult spus… de fapt, cred că douămiismul a fost ultima promoţie ce pare a semăna cu o generaţie, de nu cumva ea trebuie pusă în continuarea firească a poeziei ce se scria în anii 80; dar de acum lucrurile de felul acesta cred că vor trebui analizate cu altfel de instrumente critice, mai ales în contextul în care o parte a poeziei se deplasează din ce în ce mai mult spre cu totul altceva decât formele pe care le vom numi peste nu foarte mulţi ani „clasice”, şi se deplasează spre „performance”, spre” poetry slam”…) “care va reangaja o utopie a artei în demersul ei creator”, cum prooroceşte şi încearcă să mă convingă de un timp Luigi Bambulea (dar nu numai). Altfel, chiar din interiorul douămiismului de calitate, poeta Ofelia Prodan a indicat încă din 2007 o alternativă şi a arătat că ea e posibilă!

4. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, acele nume şi volume (cinci la număr, să spunem) care ar avea autoritatea de a depăşi statutul de poet aflat la început de drum? Există semne că „generaţia 2000” se „clasicizează”? Are ea resurse de a impune modele, paradigme?

Sper că nu sunt semne clare de clasicizare, sper că încă nu. Dar 5 nume de poeţi care şi-au depăşit deja statutul de început de drum există: Dan Coman, prin antologia “d great coman”, Vinea, 2007 şi „Dicţionarul Mara”, Cartier, 2009; Ofelia Prodan, prin „Ruleta cu nebun”, Vinea, 2008 şi “În trei zile lumea va fi devorată”, Paralela 45, 2010 (prin care ea desăvârşeşte şi apocalipsa infra-umană, deci iată deja câte apocalipse avem!…); Adrian Urmanov are şi el o lume a lui, în cele 4 volume publicate până în momentul de faţă şi care ar putea foarte bine fi strânse într-o singură carte de autor… O carte cât o întreagă (mini-)operă a publicat Constantin Acosmei, încă din 1995, dar eu îl consider tot douămiist. Şi mai cred foarte mult în poezia unui poet care tocmai şi-a depăşit condiţia de începător, dar numele lui vă provoc să-l descoperiţi pe cont propriu.

5. Se poate constata că în ultimii 2-3 ani ritmul apariţiilor poetice s-a diminuat. „Generaţia 2000” pare a fi devenit mai circumspectă cu propriile cărţi. În acelaşi timp, şi critica de întâmpinare pare a-şi îndrepta atenţia către volume de proză, de sinteză, de eseistică ori istorie literară. Credeţi că se poate discuta despre o criză a poeziei? Nu vine aceasta prea devreme pentru o generaţie aflată, totuşi, la început de carieră? Se confruntă tinerii poeţi şi cu o apatie a cititorului de poezie?

Număraţi cărţile bune care au supravieţuit generaţiei 80! Sau număraţi cărţile bune şi chiar autorii nouăzecişti! Am căutat să desluşesc într-o altă anchetă cauzele „apatiei cititorului” (revista “Discobolul”, Nr. 145-146-147 / 2010), dar în ce priveşte depăşirea “începutului de carieră” cred că ea se poate face prin cărţi bune, doar prin cărţi bune!

6. Din constatările multor participanţi şi observatori ai poeziei se desprinde, chiar dacă nu foarte clar exprimată, ideea că actualemente poezia română cunoaşte un moment de stagnare, de rarefiere şi de descurajare, ba chiar de secătuire. (Unii poeţi tineri au încetat să mai scrie, alţii au trecut la proză sau la publicistică, debutanţi cu adevărat notabili sunt aproape inexistenţi, iar încercările de a-i încuraja sunt anemice, dezbaterile pe tema poeziei au dispărut brusc ş.a.m.d.). Cum vedeţi ieşirea din acest impas? E un moment de pură inerţie sau de reflecţie? Numiţi eventuale tendinţe noi pe care le consideraţi demne de a fi semnalate.

Nu m-aş grăbi să numesc tendinţe noi (am semnalat undeva poezia de tip „office” şi mi-am atras pe loc antipatia celor care (fără să conştientizeze) chiar o scriu deja, dar nu din acest motiv nu m-aş grăbi), deocamdată nici măcar tendinţele poeziei douămiiste nu sunt încă prea atent decelate. Cât despre faptul că mulţi poeţi nu mai scriu… chiar nu îmi fac griji. Rămân cărţile pe care le-au scris, nu?!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: