Departe. Aproape. Deoparte.

Adriana Teodorescu despre cartea mea în revista Discobolul, nr. 148-149-150 / 2010:

Cel de-al treilea volum de poezie al lui Daniel D. Marin, L-am luat deoparte şi i-am spus, apărut la editura Brumar în 2009, conţine versuri care, la o lectură frivolă de salturi oculare, voite sau întâmplătoare, se pot rata cel mai ades fie prin alunecare – inaderenţa ochiului la imagine, fie prin evaporare – şi apa ochiului şi solul poetic absorbite înspre un soi de loc zero. Unde faptul că nu s-a întâmplat nimic poate fi confundat cu faptul că nici nu se va întâmpla. Fals lucru (o dată textual, a doua oară con-textual) pentru poezia lui Daniel D. Marin. Care se întemeiază pe astfel de locuri puţin bătătorite şi dificile imagistic, căci aparent evanescente. Locuri cu miză aparte, cumulând depărtarea şi apropierea, uşorul şi greul (după cum consideră Ioan Es. Pop), orizontalitatea şi verticalitatea. Reţelele de ambivalenţă dozată diferit, de la o tensiune năucitoare exhibată (l-am luat deoparte şi i-am spus) până la preeminenţa unuia dintre termeni şi trecerea celuilalt în latenţă, construiesc o poezie de o subtilitate rară. Subtilitate care, dacă este ocolită în calitatea sa de capcană, devine particularitate definitorie, atribut valoric.

Primul ciclu de poeme, cel al domnişoarei o., aduce în prim plan un personaj vecin cu aburii şi cu umbrele. Domnişoara o. are direcţia de viaţă inversată, ea tinde să se îndrepte înspre o reînfăşurare a sinelui în potenţialitate, înspre copilări(r)e. Fapt de observat în retractilitatea-i constitutivă (domnişoara o. n-a mai ieşit/ de 3 zile din casă; membrele apoi tot trupul ei ar putea deveni inerte), retractilitate care în lumea ipotezelor ia forme radicale: acolo jos domnişoara o. s-ar/ simţi la fel de liniştită ca un embrion/ într-un uter moale şi cald, precum şi în însuşi discursul poetic care prin precizările aduse, mătăsos-maternale, o înfăşoară şi mai mult într-o infantilitate care nu e proaspătă, ci ludică (vor sta împreună toată ziua/ să se uite pe rând cu luneta/ la fiecare om mare; stă cuminte/ pe covor). Ludic ce uneori pierde din gratuitate pentru a se împovăra cu valenţe mai grele, de extracţie ontologică, cum se petrece şi în poezia un joc nou, unde planurile temporale pot coabita într-un joc ce le rafinează pe ambele într-o întâlnire, unire (a domnişoarei o. cu fetiţa o.), care este dincolo de o simplă adunare a lor. Ori, la fel, în poezia mingea, unde jocul se petrece într-un spaţiu ontologic subminat, dar nu total distrus de moartea sau măcar invizibilitatea căreia domnişoara o. îi aparţine. Căci domnişoara o. nu va creşte niciodată, nu va deveni, nici prin inerţia vieţii nici prin alte cauze ascunse, doamna o. Moartea o cuprinde la fel cum e, copilăroasă, compunând jocuri cu aceiaşi oameni care îi sunt o alteritate instabilă, fără rădăcini. Aceasta semnificând atât umplerea acestei alterităţi de aer – despovărarea corporală şi teritorială, cât şi persistenţa acestei inconsistenţe: celălalt pentru domnişoara o. este fulgurant, se stinge repede, se transformă repede (hoţul cu mască în tânărul cu mască de liliac) mai mult el, celălalt, este aproape furat (prin gândul visător: micul prinţ, prin fotografiere: cei doi oameni furioşi). Altfel, domnişoara o. e singură.

Poezia în care Daniel D. Marin o ţese pe această domnişoară este a tăcerii, a non-stridenţei auditive precum şi imagistice. Tăcerea pare a fi o combinaţie între linişte (ceva liniştitor îi înconjoară mâinile; dacă nu ar fi liniştea; stă pe covor/ cu ochii închişi; şopteşte la ureche; fetiţa duce degetul la buze, apoi acelaşi gest e reduplicat de domnişoara o; voce calmă; nu scotea un sunet), lentoare (citind atent; mergea cu ochii închişi/ pe muchia unui cuţit incredibil de lung/ numărându-şi paşii; introducând cu grijă cuţitul; plutind fericită; păşea agale; dădu încetişor perdeaua/ la o parte) şi o fineţe a întâlnirii dintre două corpuri, două suprafeţe ce trădează gesturi, mişcări neaşezate semantic, care pot oricând să fie altceva decât par (o atingere uşoară pe umăr este atingerea unui soi de hoţ care apoi se vădeşte un batman ce abandonează sau alunecă fără voie într-o peşteră cu/ animale imense din alt timp). Mai mult chiar, tăcerii ca zodie a non-iruptivului i se subordonează o orizontalitate extinsă, relaxată şi un limbaj pe măsură, clarificat, cu referinţa la vedere. Pe care ciclul domnişoarei o. le cunoaşte din plin datorită narativităţii liniare, fără ramificaţii ce ar putea da efect de adâncime şi graţie unei cauzalităţi simple (stimul-răspuns). Chiar viaţa de după moarte a domnişoarei o. nu se petrece dincolo (jos, sus, în altă parte), ci este o continuare pe acelaşi nivel de existenţă (umbra lui Mircea). Când orizontalitatea poeziei lui Daniel D. Marin stăruie apare senzaţia de accesibilitate. Doar că orizontalitatea şi liniştea ei funcţionează numai până la un anumit punct. Dincolo de el, lucrurile încep să se tulbure. Fisura e uşoară, de aceeaşi natură delicată ca mai totul în ciclul de poeme cu domnişoara o., şi este dată de apariţia straniului. Straniul apare la sfârşitul unui poem (batman, doi oameni furioşi, embrion, ca o ispită, pe covor, un blues straniu) şi atunci acesta rămâne deschis, de un misterios sporit, sau în mijlocul său, în acest caz misteriosul rezolvându-se măcar parţial în supranatural (umbrela, umbra lui Mircea), dar unul temperat. Controlat cu abilitate de autor, el nu depăşeşte un anumit prag de dezvoltare şi este puţin transcendent faţă de realitatea (orizontul) în care apare. Nivelele de realitate pe care Daniel D. Marin îşi lasă poezia să se fixeze sunt foarte apropiate şi una dintre sursele poeticităţii este tocmai această instigare la confuzie. Într-atât de mult apropiate încât, pentru a le sesiza identitatea distinctă ele trebuie luate deoparte. Aşa se întâmplă în poezia l-am luat deoparte şi i-am spus, din mini-ciclul când a ajuns lângă noi. Aici, celălalt este chemat însoţire şi ajutor (straniu!) de lectură în faţa păsării uriaşe care vine să scrijelească cu clonţul în ficat un nume indescifrabil. Şi acest semblable se dovedeşte o alteritate devoratoare, acţionând nu numai local asupra relaţiei în sine, ci bulversând complet întregul sistem de referinţă în care aceasta avea sens: vom sta amândoi treji/ şi chiar în timp ce-mi spunea toate acestea/ am simţit o durere ascuţită în ficat/ mi-am ridicat repede cămaşa/ el a deschis gura să citească/ şi atunci s-a transformat sub ochii mei/ într-o pasăre uriaşă. De altfel, ciclul când a ajuns lângă noi şi cel anterior lui, dragonul fără aripi renunţă la orizontalitatea domnişoarei o. şi tatonează mai amplu verticalitatea lumii, pluristratificarea ei între foşnetul animalelor mici şi stelele care strălucesc: eu cred că pot exploda oricând distrugând/ germenii unor lumi posibile. Poezia un cap de om are şi filoane de ars poetica: halucinaţiile mele pot deveni realitate./ îmi repet asta în gând şi pământul dintre mâinile/ mele are acum forma unui cap de om. Imagistica acestor două cicluri se grefează tot pe emergenţa straniului în structurile de realitate, pe destrămarea liniştii (parte prezente, parte induse: liniştea/ aceasta poate dura la infinit), doar că acum irealitatea pe care el o (pre)figurează este mai puţin imediată decât în cazul poemelor cu aburoasa domnişoară o. Straniul se înnegreşte în sinistru (când a ajuns lângă noi, un corb), apar un dragon fără Aripi, o caracatiţă ce retrage lumii un om spre a-l re-naşte ea etc. Imaginile sunt puternice atingând uneori certe cote de violenţă şi determinând o creştere a densităţii poeziei: văd cum îmi cresc pene lungi gheare/ şi în loc de gură am un clonţ încovoiat; acum prin ea umblă termite şi din părul ei cad lăcuste; am înghiţit o flegmă groasă care ar fi putut inunda lumea/asta; copilul se ghemuieşte ca un embrion/ în corpul caracatiţei şi peste trei luni/ va înota bucuros cu noile lui tentacule.

Ciclul Ivan este din câteva puncte de vedere exact opusul celui cu domnişoara o. Pentru că Ivan este vâscos, purtător de taine cu iz psihologic, ascunse psihanalizei dar pretabile ei, cu descendenţă meşteşugit alcătuită, de basm şi dâre dostoievskiene, abrupte. Articulaţiile lui Ivan în lume sunt cu atât mai greoaie şi ultragiante cu cât mintea lui este mai nevolnică, discontinuă căci insulară într-un noian de instincte stricate – pentru care moartea nu mai este moarte nici crima/crimă – ce se descarcă în realitate ca exprimare nefiltrată, brutală. Ivan îşi crapă fruntea privindu-se/ cu încântare într-o oglinjoară mică, apoi frământă gândul crimei mai presus de lupta cu greaţa (greaţa râde greaţa stă bine agăţată de cerul gurii/ infiltrându-se apoi ca un sânge murdar), o ucide pe Olea de parcă era o potârniche şi apoi râde ca nebunul, iar după acest apoi o visează o cheamă o vrea înapoi şi cum nici alţii, nici el însuşi nu mai pot asta, omoară câinele pentru a-şi întări în plus cerinţa. Putreziciunea lui Ivan este compusă într-o zonă de subducţie poetică – în beneficiul unei narativităţi mai puternice, ce impune un lirism ceva mai uscat, care nu dispare ci se retrage în formaţiunea globală a poemului. Deşi indubitabil şi, ca să spunem aşa, urgent poetice sunt versuri ca: întinde rufele între doi pari/ de lemn putred ca picioarele sărmanului Ivan ori abia mergeai şi vorbeai cu Olea/ dar Olea nu mai era cu tine. Ultimul ciclu al volumului, ca un duh straniu, are ca nucleu moartea neasumată (şi, conjunctural, neasumabilă) a unei fetiţe, prietenă de joacă eului clăditor de poem. Tonalitatea îşi reia acea fineţe din ciclul domnişoarei o., dar duioşia este mai acută cum planurile sunt două, al copilului şi al celui care îl pune, nostalgic în text. Stranietatea e iarăşi diafană, dar ludicul nu ocultează decât tranzitoriu moartea, iar temporalitatea se nuanţează, cunoaşte straturi (totul a dispărut şi m-am trezit/ în acelaşi loc la marginea pădurii/ iar deasupra mea fulgera şi tuna/ ca în noaptea în care ne-am jucat/ de-a soldaţii americani şi eu am murit primul). Sfârşitul este oarecum emblematic pentru întregul volum, punând în expresie acea capacitate remarcabilă a poetului de a înfăţişa nivele diferite de realitate sub aceeaşi cupolă, de a pune în joc confuzia lor, prin însuşi felul aparte al poeziei sale: eu eram atent de fiecare dată/ şi totuşi nu înţelegeam un cuvânt/ măcar şi ea îmi spunea cu o voce/ din ce în ce mai puternică/ acelaşi lucru şi eu parcă eram surd. Şi apropierea sunetului, şi repetarea lui sunt capcane – căptuşite cu o logică estetică inversată – pentru numirea şi apariţia inexorabilă a morţii.

„Departe. Aproape. Deoparte. O privire asupra poeziei lui Daniel D. Marin”, Discobolul, nr. 148-149-150, aprilie-mai-iunie 2010.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: