tot un poem scurt

                                                                           de Ana Dragu

rătăcit, el aşteaptă într-un oraş mare cu ferestrele ţăndări. ochii lui aruncă smoală peste blocuri. de pleoape i se izbesc păsări aproape moarte. nimic nu are înăuntru. în mâini e noaptea şi doar o pânză de păianjen pe faţă. eu spun mai aproape de mine decât părul meu verde în care uneori struguri sălbatici se coc. două tăceri şi două vorbiri. e de-ajuns. însă el poartă un mort între oase. aşază mortul pe trei scânduri ude şi priveşte ore în şir vârtejul. prin carne trece o unghie murdară. eu fac fumul şi o tăcere vie. nu vine nici un somn. stau între două ploi sărate. cu degetele arse. cu ceara topită după mâinile mele. doar o apăsare lângă inimă ca un foşnet. un joc şi o apă mare. nu ieşim. stăm în mine cu nimeni. ca şi cum unul ar fi altul

                                           eu aş vorbi prin gură şi el prin mâini

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: