poemul de iarnă – Ion Mureşan

fragment

Atâta bunăcuviinţă cât la un mort iarna
după o noapte geroasă i se fac pe pupile flori de gheaţă
o splendoare
încă putem admira forma corpului gol în zăpada de pe
cântar în care iată
tocmai acum se cuibăreşte un câine roşcat. În sfârşit a vorbi
lângă flacăra unei lumânări
e la fel cu a vorbi la gura unei peşteri. Mai bine o mică
sindrofie cu ceai:
capul încărunţit al vecinului creşte parcă direct din tăblia
mesei
când mă înfurii simt destinul-zise- tot ca pe o furie
dar mult mai mare
într-o bună zi te uiţi în oglindă şi vezi o negură deasupra
unei mlaştini
apoi trăieşti mulţumit că ţi-ai văzut glasul.
(Iei pixul şi faci o mică socoteală pe burta mortului…)
Atât de singur încât pot să-mi închipui ce aş simţi dacă aş
săruta un păianjen
şi pot să-mi închipui că e atâta frig încât cuvintele
crapă în gură
şi pocnesc ca pietrele în pustiu. Mai bine o mică sindrofie
cu ceai
la care să-mi miros pe furiş subsolurile ca pe nişte plante
ocrotite de lege
şi să mă exersez în lăudarea porţelanurilor.
Elena în rochie colorată de bal deschide uşa de parcă
ar deschide
gura unui câine-ham ham mă ridic din fotoliu
şi încep să latru ham ham ham

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: