pdw 12 – Marin Mincu

pt. că răsfoiesc zilele acestea poezia română actuală (vol. II) şi pt. că, f. bizar*, e prima oară când intru în contact cu poezia lui Marin Mincu…

am venit să repar gardul cel vechi
să repar acoperişul de la camera de la stradă, să…
nu, tu minţi, ai venit pentru tine,
ai venit numai pentru tine
nu vezi că te uiţi prin spărtură dincolo
te uiţi şi nu te mai saturi de uitat
te uiţi ca-ntr-o altă ţară
ca-ntr-o altă planetă
ca-ntr-o altă viziune interioară,
hai, recunoaşte,
tu uitaseşi cum arat-o spărtură
cum arat-o casă…

(fragment din Greierul de acasă, dedicat părinţilor săi)

* îmi oferise poezia română actuală, 3 volume, ca să pot ajunge mai repede şi mai bine la generaţia 2000. sper să trec proba generaţiei, dar pe Marin Mincu abia acum am ajuns să-l citesc cu adevărat…

invincibili. un intro

pt. că au fost multe rânduri pe acest blog despre autoarea lui, pt. că despre acest volum nimeni încă nu a aflat, pt. că astăzi i l-am trimis unei prietene pe e-mail şi nu în ultimul rând pt. că am asistat la scrierea unei părţi din el, prin 2007, iarna… şi pt. că, de fapt, totul e poezie şi multă, multă nesiguranţă.

cum ne vom mai privi noi atunci 
în ochi cum ne vom mai putea vorbi 
trupurile noastre s-au acoperit strat 
după strat cu beton şi fier 
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă 
îndelung testată 
suntem invincibili în întuneric se aprind
                                              doar luminile 
oraşului insomniac 
nu ne este dor de zgomotul creierului 
nu ne este teamă de fluxul rapid al sângelui 
aici în învelişul nostru putem
crede ca suntem în deplină siguranţă

din volumul Invincibili, 2008, Ed. Vinea, colecţia Soliloc (ca şi volumul meu, aşa cum a fost…)

pdw 10

despre Mircea Bârsilă ar fi multe de spus. pe scurt o să spun doar că, deşi a terminat facultatea cu o medie f. mare, a fost, pentru o vreme, repartizat ca profesor într-o localitate din Călăraşi (judeţ în care şi eu mi-am petrecut o parte din viaţă, cea mai mare parte de până acum ), unde avea să şi debuteze editorial, la un an după ce m-am născut eu. evident că aveam să aflu mult mai târziu, la mulţi ani după ce întemeiase, în cadrul opzecismului încă incipient pe atunci, împreună cu Ion Monoran şi Adrian Derlea, o mişcare literară numită… „ Monodersilism”. poemul de weekendul acesta este din Monede cu portretul meu (Ed. Pământul, octombrie 2009), pe care personal o aşteptam din 2001, de când am făcut cunoştinţă, într-o frumoasă împrejurare, cu autorul.

surâsuri de invidie

Amarele noastre surâsuri de invidie – ale celor trecuţi 
de cincizeci de ani – la gândul obşnuirii căprioarelor
cu prezenţa, prin munţi, a cabanelor pentru vânători.
O să ne preschimbm şi noi în tăuni sau brotăcei
verzi şi care sar prin iarba jilavă, atingând-o succesiv
  cu pieptul. Vom pleca.
  O să ne despărţim de noi înşine
Vom apune. Iată, sunt nopţi când vine sfârşitul,
sub chipul unui gândac, din întunericul de sub paturi,
şi tot ca un gândac negru –şi care nu a găsit ce căuta –
se face, din nou, nevăzut. O să ne preschimbăm şi noi
  desigur, în altceva – aşa este jocul –
şi poate ca nu a mai rămas mult până atunci. Ar trebui
  să ne luăm adio de la porumbeii de pe acoperişuri.
Ar trebui să fim gata, în orice moment, de plecare.
  vine tot mai des cucuveaua
şi îşi cântă, oţărâtă, de câteva ori, pe-o ulucă,
atât de hulitul ei cântec. Aş utea să schiţez şi eu,
în noapte, ascuţite tipete, din pricini strict păsăreşti.
  Aş putea să ating şi eu, în noapte, iarba jilavă,
cu pieptul – înrolat, fără soldă, în oastea risipită
a brotăceilor, Vom pleca, vom spune şi poate că ziua
- ziua aceea! – nu este prea departe. Nu-i aşa, pasăre
hulită a nopţii? Nu-i aşa, noapte,scurtă noapte
  de august şi de stele
aşteptând să fie alăptate, dimineaţă de dimineaţă,
în zori: soarele scoate apă din mare, într-o vadră legată
  cu o frânghie
şi o dă de băut aştrilor, tuturor aştrilor, unul după altul.

pdw 9

Dimitrie dimitrie

dimitrie a ieşit din casă s-a rostogolit
ca nişte hîrtii de ciocolată ca nişte coji de nucă
păsările l-au urmat şi-au fîlfîit
frunzele au bîzîit
salut salut
pe uşa din dos a ieşit într-o cămaşă lungă
şi uşa a rămas deschisă

dimitrie are doar un singur costum
o singură dată
nasturii săi stau grămăjoară pe masă
şi-i coase doar cînd îmbracă costumul

dimitrie nu bea niciodată un pahar
pînă la fund
el pe masă mai are vreo şase pahare

dimitrie ridică mîinile în sus
şi se contrazice

acum ca o draperie la geam dimitrie
iese din casă
ca şi demetrios
care merge în faţa sa
şi uşa la fel o lasă deschisă

Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie Crudul, Ed. Vinea, 2003

pdw 8

Doina Ioanid, Cartea burţilor şi a singurătăţii, Ed. Pontica, 2003

Mirosea de departe a băutură, aşa că textul ei cu paralizia cădea cumva în gol. Oamenii întorceau capul, se strîmbau şi treceau mai departe, cum de fapt eram şi eu tentată. Bătrîna stătea pe ciment, neputincioasă, răsturnată. Prin capotul jerpelit, cu nasturi lipsă, i se vedea un petic alb din burtă. Aricioaica. Era aricioaica pîndită de dinţii furcii, aricioaica ce-ţi iese în cale şi-ţi strică tot cheful. Semăna îngrozitor cu aricioaicele pe care le găseam primăvara în cărare, cu burta în sus. Urmele furcii împlîntate în locul neted, pufos ca guşa de bebeluş, pline de furnici îmi dădeau vertijuri. Săpam atunci o  groapă  şi le  tîram  rînd pe  rînd  acolo. Habar n-am dacă pentru liniştea lor sau numai pentru a mea. Acum stăteam lîngă bătrîna cerşetoare, la fel de neputincioasă ca şi ea. I-am întins banii. Ştiam că o să-şi cumpere de băut şi totuşi am lăsat banii să cadă în mîna întinsă.

pdw în avans

pentru că a adus un moment de distincţie capitalei noaste prăfuite şi înfumurate, luând cu el Gloria Bistriţa la Muzeu, postez în avans cu o săptămână şi vreo 2-3 zile (nefiind un secret că citesc din două în două… sâmbete poezie şi postez luni-marţi) un poem de Dan Coman. e din “Dicţionarul Mara”.

chicco

în fiecare dimineaţă mă trezesc înainte de cinci
și așa, pe nespălate și fără tutun
așa, pe întuneric și frig
mă dau jos din pat și-n patru labe
pipăi după el.
înainte de cinci nu e mai mare decît o mărgea
și cînd îl ating el ţuști
saltă pînă-n cealaltă parte a camerei.
îl prind însă repede și-l prind numai cu două degete
și nu-l rostogolesc decît pe covor
căci altfel face zgomot și e-n stare
să le trezească pe fete.
astfel de la cinci în patru labe cu soarele acesta
și soarele acesta de cameră ore în șir trebuie rostogolit
pînă ce ca un bulgăre de zăpadă se face mare-mare
și începe să lumineze și începe să încălzească
deși tocmai cînd crește mare-mare și
luminează și încălzește
tocmai atunci începe să transpire din greu
și soarele chicco transpiră ca un om mare
și pe la opt cînd se trezesc fetele
trebuie deschis geamul
și aproape o oră trebuie aerisit în dormitor

pdw 6 – Ioan Es Pop

Compunere a elevei Ilea Ioana din clasa a V-a B,
din

Ieudul fără ieşire

 

a zis în clasa a patra copii
dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să
ştim unde este, a zis măcar trece trenul prin partea voastră
am zis trece autobuzul zilnic de
două ori pe săptămână vinerea pe la borşa. a
suspinat am râs a zis c-o să-i facem în ziua aia o
vizită la apartament să-i ducem flori i-am
dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în
mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu
geamantanul în mână am zis ce vrei să faci a
zis eu aştept autobuzul
eu aştept autobuzul
cum autobuzul ce autobuz aştepţi în
încăperea asta fără uşi şi ferestre -
şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă
numai că aici s-a făcut noapte
Cum noapte ce noapte ţi-ai pus ochelarii fumurii
să nu ne mai vezi
şi cum să te duci atât de curând, e abia noiembrie draga noastră
păsările-abia au început să-ngălbenească şi să cadă
şi autobuzul trece doar vinerea şi azi e doar marţi
şi mâine poimâine doar marţi şi autobuzul
când trece, vinerea, trece doar pe la borşa.

Marele Lac

Constantin Virgil Bănescu, acelaşi cer ce nu e, Ed. Vinea, 2006 

în acea seară
toate trupurile s-au învăluit 
într-o imagine fără nici un fel de sunet
şi s-au ridicat
cu mult deasupra ferestrelor
şi tavanului şi s-au dus care încotro

 pe mine
trupul meu m-a adus din nou
pe malul Marelui Lac

eu aici voi rămâne

pentru că aici e răcoare
şi pentru că aici
limba pe care încă o mai vorbim
ne şopteşte
cu glasul limbii pe care încă o mai vorbim

pdw 4

Kiril

Nichita Danilov, Câmp negru, Ed. Cartea Româneasca, 1982

Călugărul Kiril stă în interiorul unei fîntîni şi scrie la o neagră psaltire. Aici vieţuieşte de pe vremea lui Constantin. În jurul lui apa s-a dat puţin la o parte.
Totuşi înăuntrul fîntînii e umed şi frig. Din cînd în cînd îşi încălzeşte
mîinile la un opaiţ. Pe masa sa are un
blid, iar în dreapta, un fel de pasăre oarbă care ciuguleşte meiul din blid.
Eu stau aplecat peste fîntînă şi-l urmăresc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu
într-o altă psaltire. Din cînd în cînd, el îşi ridică ochii spre mine, dar nu-mi spune
nimic.

Cîteodată apa devine cam tulbure şi nu pot vedea ce scrie el. Atunci mă aplec tot
mai mult peste margine.
Altădată apa devine vîscoasă ca lutul şi crapă.
Altădată e fierbinte ca lava şi împroaşcă afară foc.
Apoi se răceşte treptat şi se preface în piatră, atuncea aştept. Mă aşez în dreptul
fîntînii şi aştept pînă piatra devine iar apă.
Altădată începe să ningă.
Fulgi mari cad în fîntînă, dar nu se topesc cum ar fi fost normal să se topească la
contactul cu apa, ci se prefac în bănuţi de-argint şi de-aramă şi se
lipesc pe ţeasta rasă a călugărului Kiril.
El scrie fără să simtă ceva. Eu îl urmăresc foarte atent: nu trebuie să-mi scape nici
un cuvînt. Tot ce scrie el, eu transcriu întro altă psaltire, dar nu cu
cerneală, ci cu nisip.
Am în faţa mea o clepsidră şi-mi moi pana în nisipul care se scurge din ea. Pentru
asta trebuie, într-adevăr, să fiu deosebit de atent; orice boare de
vînt îmi poate da peste cap tot ce am scris.

Deasupra mea stă aplecat altcineva şi transcrie tot ce scriu eu. Dacă îmi ridic cumva
ochii spre el, îşi vîră imediat nasul în carte şi se preface că-i absorbit de lectură.
Seamănă binişor cu mine şi cu Kiril.
De multe ori se apleacă atît de mult peste margine, încît îi strig să fie atent, să
aibă grijă să nu se prăbuşească în puţ. Dar el rîde, hohoteşte ca un nebun.
El este fratele Ferapont.

relatarea unui bărbat

Constantin Acosmei, Jucăria mortului, Editura Pan, Iaşi, 1995

      Într-o seară mă întorceam acasă abţiguit. În gangul întunecos, sprijinit de zid, un om cu ochelari stătea cu palma întinsă şi cerea de pomană. Vrînd să fac o glumă, m-am apropiat de el clătinîndu-mă şi am zis „Hai noroc!”, întinzîndu-i mîna dreaptă. Omul a apucat-o strîns, s-a aplecat puţin, a făcut o piruetă spre stînga şi mi-a răsucit mîna la spate. Am căzut în genunchi, apoi m-am prăvălit pe asfalt. Cînd am ajuns acasă, am adunat scrumierele pline împrăştiate prin cameră, am dat chiştoacele la o parte şi am strîns cenuşa pe un ziar. Apoi am încălzit apă într-o cratiţă pe reşou, am turnat scrumul de ţigară în apa clocotită, am lăsat puţin leşia să se limpezească şi am început să mă spăl în lighean. Pe cînd frecam părul încîlcit cu degetele ca să facă spume, nişte stropi de leşie mi-au intrat în ochi. Scînceam de usturime şi n-aveam cu ce mă clăti. M-am îndreptat spre chiuvetă orbecăind.

pdw 2

astăzi, un poem de pe blog. mi-am dat seama că nici nu am cartea Cătălinei şi nici n-aş fi putut transcrie – o mică vacanţă. la Valencia

Caracuda

Anton, profesorul de matematică are palmele caracude,
spun uneori corigenţii.
Un soi de ură pe cale de dispariţie. Palme late,
de caracudă. O specie
de caras pe cale de dispariţie.

Diet Vasile a prins două coşuri de caracude.
Marea se lăuda cu moşul care prinde caracude.
Carne dulce. Burtă lată. Oase lungi.
Oasele tari de peşte mic au spart uşa bisericii.
Credincioşii au tras covoarele peste ei. L-au mimat pe Dumnezeu la somnul de după Înviere.

Am în farfurie o caracudă. Nu o voi striga pe nume. Nu striga la ceea ce e pe cale de dispariţie! Katka, tu mănânci o caracudă.
Oasele, înfăşoară-le într-o batistă ca pe un ombilic de nou-născut ca să-ţi aducă, mamă, noroc şi alţi peşti de apă dulce.

pdw 1

[oamenii salvaţi nu]

maşinile salvării sînt pline cu oameni salvaţi
în mijlocul tăcerii urletul celui ce se recunoaşte
într-un ciob spart
cînd zilele nu se mai termină

oh, dacă am cunoaşte
toate odăile ascunse ale oraşului
cele pentru care nu se plăteşte întreţinere
odăile de cinci sute de mii pe lună care
îşi deschid ochii însîngeraţi cînd toată lumea adoarme
acolo sînt execuţii lente
şi rîsete aspre dar zîmbete nu
zîmbete nu
acolo am alunecat cîndva
într-o vană de cositor
printre butelii şi reclame
cu bătrîni pe jumătate orbi fumegînd pe la uşă
într-o poveste de neamintit
căci cine-şi aminteşte vuietul sîngelui în tîmple
unghiile căzute petele uşoare pe piele
nevrozele vindecate tăcerea

cine nopţile înroşite foarte puţin
lucide cine face de fapt jocurile
zilele care nu există
febra surîsul moartea

căci oamenii salvaţi nu
oamenii salvaţi nu

Ruxandra Novac, din volumul “ecografitti. steaguri pe turnuri. poeme pedagogice”, Vinea, 2003